Scrisoarea I a apărut pentru prima dată în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881. În totalitatea ei, ea este mai mult o meditaţie asupra existenţei pe tema fortuna labilis din Memento mori.
Scrisoarea I este deci un poem filozofic cu o structură romantică. El abordează în cadrul mai larg al relaţie omului de geniu cu timpul şi societatea omenească în genere, tema naşterii, evoluţiei şi a unei previzibile stângeri a sistemului cosmic.
Structura poemului se grupează pe două coordonate fundamentale, după cum problematica geniului este înfăţişată în două ipostaze. Prima, aceea de cugetător, dă naştere unei meditaţii filozofice. A doua, accea a relaţiei omului de geniu cu societatea şi posteritatea, conduce la satiră. Această dublă înfăţişare a omului de geniu e încadrată de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplaţiei.
Compoziţia: Poemul este alcătuit din cinci părţi, din care prima parte şi a cincea reia motivul contemplaţiei.
În prima parte motivul contemplaţiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireverzibil pentru om. În opziţie cu omul, luna devine zeitatea omniprezentă şi omnireientă aflată sub zodia eternităţii, adică a timpului universal, fără început şi sfârşit. Astfel în acestă parte, poetul introduce două motive romantice dragi sieşi: motivul timpului bivalent. Timpul individual „doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare”, şi timpul universal – reprezentat prin motivul lunii „ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate”.
În partea a doua – versurile 7-38 – nuanţează motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Acestă parte a poemului fascinează prin densitatea ideilor, sugesţiilor şi motivelor şi are ea însăşi structură de sine stătătoare. Poetul crează imaginea globală, de dimensiuni terestre, a priveliştelor ce se oferă ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri şi izvoare; de la „mişcătoarea mărilor singurătate”, la ţărmuri, palate şi cetăţi şi de aici „în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti, / Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti !”. Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul îl înfăţişează într-o serie de ipostaze de la rege până la sărac, de la geniu până la neghiob, de la tânărul preocupat de buclele sale şi negustorul ce-şi numără bogăţiile, până la bătrânul dascăl care cercetează necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriană şi anume identitatea în faţa morţii: „Deşi trepte deosebite le-au ieşit din urna sorţii, / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; / La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !”.
După un alt şir de ipostaze, faţă de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreşte îndelung la condiţia vitreagă a omului de geniu, pe care îl pune însă în antiteză cu individualizările anterioare: „Uscativ aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic”.
Dar înainte de a ajunge la satiră, Eminescu prezintă o cosmogonie (39-86) în partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, în scrierile lui Kant, dar şi în miturile din Rig-Veda. Lumea s-a născut prin mişcarea unui punct. Există un macrocosmos şi un microcosmos. Oamenii ţin de lumea cea mică, lumea cea mare e „vis al nefiinţei”, al hoonului iniţal care se poate reinstaura. Şi aici ca şi în Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetătorului de a gândi cosmogonia, în opozoţie cu mercantilismul si neschinăria omului comun.
Atât în tabloul genezei cât şi în acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi „vin din sure văi de haos”în forma de uriaşe roiuri, scăpate din frânele luminirii planetele se aruncă rebele în spaţii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Bătrânul dascăl întrevede sfârşitul prin răcirea soarelui şi pierderea forţei lui de atracţie până ce „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie”. După aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflecţie.
Partea a patra (87-144) este comparată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în, lumea semenilor rău. Dar nici aici problematica socială a geniului nu e abordată direct, pentru că dascălul continuă în mod firesc să cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare în care apare din nou identitatea oamenilor ca ei înşişi şi cu omenirea întregă: „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”( după textele indice ). Frământarea voinţelor mărunte şi loveşte de inexorabilul destin al timpului ireversibil: „Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?…/ Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.”. Idei schopenhaueriene mai apar şi aici. Impesibilitatea cunoaşterii proprie vieţei – pentru că singura clipă sigură de existenţă e cea prezentă – clară considerarea operei omului de geniu la direcţia rău voitoare a invidiosilor: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări, / Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari / Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, / În vro notă prizărită sub o agină neroadă”. Din sarcasmul său împotriva detestabilei mărginiri şi îngâmfări a filistinului, izvoreşte poziţia contemporanului care va găsi prelejul să se autoglorifice până şi în discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neîncrezător, va pune la „cântar” peste un veac, cel mult „aticismul”, eleganta limbii, „în vro notă prizărită sub o pagină neroadă”. In cazul acesta dascălul – omului de geniu – nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obţine recunoaşterea meritelor sale nici măcar în posteritate pentru că incompetenţă ( şi nepăsarea ) comoditatea şi seaua credinţă vor conduce la ignorarea adevăratei opere, totul rezumându-se la „biografia subţire”, căreia-i vor găsi „pete multe, răutăţi şi mici scandele, păcatele şi vina / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mână de pământ”. Pentru că „Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina / Ce în lume-ai revărsat-o”.
In partea a cincea (145-156) se revine la motivele iniţale; contemplarea proprie vieţii şi a vieţii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvăluie, alături de frumuseţile eterne ale naturii, crudul şi tristul adevăr al identităţii tuturor oamenilor cu ei înşişi şi a tuturor laolaltă în perspectiva morţii: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii !”.
Limbajul artistic: metafora, comparaţia dezvoltată, metafora interogativă.