Poezia a apărut la 1 aprilie 1873 în Convorbiri literare.
Aparent numai, în joc şăgalnic al iubirii, poezia are un substrat grav, anunţând încă de pe acum, poemul Luceafărul. În această mică piesă lirică se confundă două moduri diferite de a concepe viaţa.
Discrursul liric, scris sub forma unui dialog între poet şi iubita sa, arată distanţa enormă dintre modul de a concepe viaţa al fetei, pentru care viaţa înseamnă bucurie, iubire şi al poetului pentru care viaţa înseamnă cunoaştere, aspiraţie spre absolut. Este vorba în fond de eterna oscilaţie a omului între materie şi spirit, idee şi instinct. Această contradicţie apare încă din primele versuri prin reproşul fetei, adresat poetului:
Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte ?
Versurile definesc ruperea de realitate a tânărului, preocuparea pentru spirit, pentru abstracţiuni. Treptat se conturează profilul moral, intelectual al omului superior, deprins de bucuriile simple ale vieţii.
Epitetele folosite de poet dobândesc valoare de simbol: câmpiile Asire sugerează cultura vastă, întunecata mare sugerează tainele genezei, piramidele-nvechite sugerează eternitatea creaţiei umane.
Chemarea fetei exprimă în fond cea mai irezistibilă chemare a vieţii, care apare în drumul creatorului, al omului superior, obsedat de absolut.
Fata-l cheamă pe poet într-un univers natural, definit prin toate elementele peisajului eminescian: codrul de verdeaţă, izvoare plâng în vale, trestia cea lină, balta cea senină.
În acest cadru natural are loc un joc erotic imaginar; ca şi în alte piese lirice, totul este proiectat în planul visului, al posibilului, al imaginarului, prin verbe la viitor: vom şedea, voi fi roşie, te-ai ţinea, voi cerca, mi-i spune-atunci.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul
Să-ţi astup cu dânsul gura.
Ultima parte cuprinde răspunsul târziu al poetului, care îşi exprimă regretul de a nu fi răspuns chemărilor vieţii, al iubirii.
Această poezie exprimă înaintea poemului Luceafărul incompatibilitatea dintre omul de geniu şi oamenii obişnuiţi, dintre contingent şi transcendent:
Şi te-ai dus, dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră–
Floare-albastră ! floare-albastră!…
Totuşi… este trist în lume!
Poetul foloseşte un limbaj familiar, expresii, cuvinte, locuţiuni populare: de mi-i da o sărutare, ş-apoi cine treabă are; forme de viitor popular: de mi-i da, te-ai ţine, voi cerca.
Marea majoritate a epitetelor sunt ornante: prăpastia măreaţă, trestia cea lină.
Cuvântul dulce este folosit cu diferite funcţii gramaticale (adjectiv, adverb) şi stilistice: dulce minune, dulce floare, dulce netezindu-mi părul.
Contrastul dintre cele două moduri de a înţelege viaţa este redat şi la nivel lexical şi stilistic: tot ceea ce defineşte domeniul de cuprindere al poetului sugerează spiritualul: ceruri nalte, întunecata mare; tot ceea ce defineşte modul de înţlegere a fetei sugerează realitatea vieţii.
Poezia depăşeşte limitele unei poezii de dragoste, implicând condiţia omului de geniu.
Eminescu prelucrează într-un mod personal motivul florii albastre, frecvent în lirica romantică germană (Novais, Hölderling).