Mihai Eminescu: Scrisoarea

În ediþia poeziilor lui Eminescu alcãtuitã de Titu Maiorescu în 1883,“Scrisorile” sînt intitulate “Satire”, acesta fiind termenul încetãþenit la Junimea.

Analizînd “Scrisorile” lui Eminescu ca pe niºte satire, G. Cãlinescu le raporteazã la modele clasice (Boileau) ºi romantice (V. Hugo). El descoperã numeroase poezii ºi versuri satirice în lirica eminescianã de dinainte de 1883 ºi explicã: “Satiricii de felul lui  Boileau sînt de obicei plaþi, fãrã imaginaþie. Eminescu, ca ºi V. Hugo, e un liric, ºi odatã ridicat de la pãmînt, zboarã în ceruri din ce în ce superioare. De la sarcasm el trece la violenþã…”. Este deosebirea dintre satirã clasicã, potolitã ºi instructivã, specie didacticã, ºi satira romanticilor, care se învecineazã cu pamfletul. Dintre “Scrisorile” eminesciene , al II-a ºi a III-a conþin versurile satirice cele mai originale. În proiectul iniþial al lui Eminescu, Srisoarea III, ca ºi Împãrat ºi proletar, urma sã se integreze în vastul poem Memento Mori ca episod final. Ulterior, a rescris-o în alt metru ºi i-a dat o nouã individualitate numind-o Patria ºi patrioþii, edificator pentru intenþiile scriitorului. Versiunea finalã a apãrut sub un titlu neutru, mai puþin apãsat, dar problematica a rãmas aceeaºi.

Scrisoarea III a apãrut în “Convorbiri literare” din 1 mai 1881 ºi a fost reprodusã de Eminescu însuºi, redactor la “Timpul”, în acest ziar, zece zile mai tîrziu. Poezia se constituie printr-o antitezã, procedeu frecvent la Eminescu ca de exemplu în Epigonii sau Împãrat ºi proletar.

Poemul, foarte amplu (partea întîi — 194 de versuri, partea a doua — 88 de versuri), e organizat pe douã planuri antitetice; trecut — prezent, structura care se amplificã apoi la toate nivelurile operei: la nivelul conþinutului, al genului literar, al stilului.

Episodul întîi are o desfãºurare amplã, evocatoare, epopeicã, fiind alcãtuit din patru tablouri cu o netã individualitate artisticã.

În tabloul întîi folosind vechile legende ale întemeierii statului turc, M. Eminescu vorbeºte despre visul lui Osman. Transformarea lunii, simbol al stãpînirii universale, în fecioarã, chemãrile acesteia: “Las’sã leg a mea viaþã de a ta…” cãci “Scris în cartea vieþii este ºi de veacuri ºi de stele / Eu sã fiu a ta stãpînã, tu stãpîn al vieþii mele” prevestesc nemãrginitele cuceriri ale statului otoman. Visul nu se opreºte cãci tînãrul sultan simte crescînd din inima sa un copac gigantic, ale cãrui ramuri îºi întind umbra asupra întregului glob pãmîntesc: “Umbra arborelui falnic peste toatã e stãpînã”. Chemat de cãtre Lunã într-un straniu joc nupþial, scris în cartea vieþii ca o pecetluire de destin, sultanul îndrãgostit de frumoasa Malcatun, se trezeºte ºi interpreteazã visul ca pe un semn al profetului, socotind cã îi este dat sã întemeieze prin dragostea lui lumeascã un imperiu pentru eternitate. Visul se realizeazã. Un lanþ de repetiþii sugereazã creºterea continuã a puterii otomane, de la Osman întemeietorul, pînã la Baiazid: “An cu an împãrãþia tot mai largã se sporeºte, / Iarã flamura cea verde se înalþã an cu an, / Neam cu neam urmîndu-i zborul ºi sultan dupã sultan / Astfel þarã dupã þarã drum de glorie-i deschid… / Pîn-în Dunãre ajunge furtunosul Baiazid…”. În timpul lui Baiazid, supranumit Ilderim (Fugerul), stãpînirea otomanã ajunge la Dunãre. Nesãþiosul cuceritor organizeazã o expediþie împotriva Þãrii Româneºti, cu intenþia de a o supune.

Al doilea tablou este un scurt episod dramatic, în care elementul predominat este dialogul. Poetul introduce acum în jocul sãu de idei figura unui domnitor exemplar al lui Mircea cel Bãtrîn — întruchiparea conducãtorului al cãrui unic þel este slujirea patriei. Înþlegem de ce acum Eminescu a început evocarea istoriei naþionale printr-o trimitere la istoria legendarã a Imperiului Otoman. El a vrut sã arate prin acesta cã cine i-a înfruntat pe turci într-un moment al lor de mare glorie este deopotrivã glorios ºi mãreþ. Mircea apare în dialogul lui cu Baiazid ca un geniu politic care face totul pentru a asigura libertatea ºi independenþa poporului sãu. La exploziile de infaptuare ale cotropitorului, Mircea reacþioneazã cu modestie, dar ºi cu demnitate, avertizînd asupra motivelor pentru care românii nu se vor lãsa îngenuinchiaþi: “N-avem oºti, darã iubirea de moºie e un zid / Care nu se-nfioreazã de-a ta faimã Baiazid”.

Al treilea tablou este fundamentul descriptiv. Eminescu face un decupaj de imagini ale celebrei bãtãlii de la Rovine, motivînd luptele dintre oastea românã ºi turcã într-o alternare de planuri vizuale ºi auditive, care anticipeazã parcã tehnica cinematograficã de mai tîrziu. Spectaculozitatea momentului este gravã ºi pateticã, totul se desfãºoarã cu o încrîncenare teribilã. Lupta se terminã cu victoria lui Mircea, în timp ce armata turcã este alungatã “ca pleava vînturatã” peste Dunãre.

Al patrulea tablou, tot descriptiv, fixeazã momentul de odihnã a oºteniþilor învingãtori, în timp ce luna “doamna mãrilor ºi-a nopþii varsã liniºte ºi somn”. Poetul introduce aici, în contrast cu tumultul scenei anterioare, o notã idilicã, accentuatã de scrisoarea feciorului de domn, trimisã “dragei sale de la Argeº mai departe”, scrisoare prelucratã de Eminescu dupã o doinã de cãtãnie culeasã de el însuºi. Tonalitatea mai scãzutã a acestui ultim tablou are dublu rol: de a echilibra construcþia episodului epopeic, orchestrat în cea mai mare parte pe o sonoritate  puternicã, dramaticã, ºi de a prefaþa izbucnirea vehementã din episodul satiric.

Episodul al doilea este o imagine a prezentului, deci a celuilat termen al antitezei. Formula liricã este a satirei vehemente, puternic contestatare, cu un limbaj violent demascator. De la început Eminescu marcheazã distanþa enormã între veacul de aur ºi prezentul prozaic în douã versuri care rezumã expresiv întreaga problematica a poeziei: “De-aºa vremi se-nvrednicirã cronicarii ºi raprozii / Veacul nostru ni-l umplurã saltimbancii ºi irozii”. Þinta sarcasmelor poetului este partidul liberal, aflat în acel moment la putere ºi contra cãruia Eminescu scria în “Timpul”, zilnic, numeroase articole, cu un spirit critic deosebit de acut. Se observã uºor asemãnãrile de idei din Scrisoare ºi articolele publicate în “Timpul” dar ºi deosebirile. În poezie, Eminescu pune în miºcare un vocabular mult mai bogat ºi critica socialã devine invectivã: pociturã (Hidoasa pociturã este titlul unui articol), broascã, smintit, stîrpiturã, fonf, flecar, gusat, bîlbîit, privire-mpãroºatã, buget, minciuna fãrã suflet, fãrã cuget, negru, cocoºat ºi lacom, un izvor de ºiretlicuri. Unele versuri ne amintesc direct de articolul citat: “Dintr-acestia þara noastrã îºi alege aztãzi solii!”. Dar, dacã articolul avea un sens ocazional, satira de aici se ridicã peste patimile politice care au agitat epoca lui Eminescu în afarã momentului artistic. Eminescu are capaciatea de a transforma cuvîntul sãu, muºcãtor, vorba crudã, într-o lavã care incendiazã totul.

Pentru Eminescu, autenticii eroi ai românilor sînt ctitorii — “descãlecãtori de þarã”, creatori “de legi ºi datini” — nu politicienii vremii sale, recrutaþi din clientela cafenelelor ºi a locurilor de “perdiþie”, din rîndul acestora care vîneazã “banul” ºi “cîºtigul fãrã muncã“ ºi care ºtiu sã se lupte cu “retoricile suliþi”  — cu cuvintele — “în aplauzele grele a canaliei de uliþi”. Caracterizaþi cu epitetele cele mai dure, politicienii liberali ai vremii sînt aspru sancþionaþi pentru faptul cã ºi-au bãtut joc de limbã, de strãbuni, de obicei, pentru gravele erori ale unei conduite politice care au dus þara în pragul catastrofei. De aceea în final poetul îl invocã pe Vlad Þepeº, cunoscut în istorie prin mãsurile sale radicale, cerîndu-i sã vinã sã rezolve dintr-o singurã miºcare, degradarea ºi nerozia ridicate la nivelul unui principiu conducãtor: “Cum nu vii tu, Þepeº doamne, ca punînd mîna pe ei, / Sã-i împarþi în douã cete: în smintiþi ºi în miºei”. Credinþa lui Eminescu este cã patria este o realitate istoricã, pentru menþionarea ºi înãlþarea cãreia poporul a fãcut eforturi de milenii, luptînd ºi sacrificîndu-se pentru libertate ºi  independenþã.