Poezia a dat numele primului volum de versuri al lui Bacovia, aparut in 1916. Urmarind celelalte patru volume care i-au urmat, se poate ajunge la concluzia ca poezia “Plumb” poate fi considerata expresia concentrata a creatiei bacoviene, si o adevarata definitie poetica a originalitatii lirismului celui mai mare poet simbolist al literaturii romane.
Forma de monolog tragic din aceasta elegie sporeste drama lumii interioare a eului liric. Ea se consuma numai in doua catrene, cate compun poezia. Intreaga stare de spirit se concentreaza in semnificatiile celor trei cuvinte-cheie: plumb-cavou-singur. Pretextul sentimentului elegiac apartine realitatii exterioare si este moartea. Dealtfel, multe din cuvintele folosite in poezie fac parte din aria semantica a acestei notiuni: sicrie, funerar, cavou, mort, plumb.
Printr-o simetrie perfecta a structurii compozitionale, datele lumii exterioare devin simboluri ale vietii sufletesti, ravasita de durere: cavoul poate fi casa sau orasul in care locuieste poetul; sau poate mediul, lumea meschina; daca nu cumva si propriul trup in care salasluieste un suflet de plumb. Aceeasi metafora poate sugera, deasemenea, imposibilitatea iesirii poetului dintr-un spatiu inchis, in care i se refuza posibilitatea realizarii aspiratiilor sale spirituale.
Motivul singuratatii, al izolarii totale, expresie poetica a stariii de spirit a tuturor poetilor simbolisti, este liantul confesiunii lirice. Prin repetarea, la inceputul versului al 3-lea al fiecarei strofe a constructiei: “Stam singur…”, precum si prin frecventa persoanei I, inclusa in desinenta verbelor: “stam”, “am inceput”, “sa(-l) strig”, sporeste emotia poetica, materializand lumea abstracta a simbolurilor. Tensiunea dramatica se adanceste treptat, urmand o linie ascendenta. Imaginea statica de la inceput, sugerata de semnificatia verbului “dormeam”, apoi una dinamica, sustinuta de efectele auditive si onomatopeice ale cuvintelor: “scartaiau”, “sa strig” sporesc emotia sufleteasca. Fiind concentrat asupra starii sale depresive, poetul amplifica decorul prin paralelismul intre starea naturii, a lumii exterioare si lumea sufletului sau ravasit de durere: “si era vant (…) si era frig”.
In structura poeziei, cuvantul “plumb” staruie obsesiv, fiind repetat de cate trei ori in fiecare strofa si asezat chiar in rima versului intai cu al patrulea. El devine matafora-simbol, care sintetizeaza, prin variate conotatii, semnificatiile intregului sistem de organizare a elementelor compozitionale. Astfel, plumbul poate sugera apasare sufleteasca sfasietoare (prin greutate), monotonie si plictis (prin culoarea cenusie), precum si impresia de cadere grea, fara ecou, catre un abis al sufletului – cavoul. Determinant al substantivului concret, in trei situatii (“sicriele de plumb”, “coroanele de plumb”, “flori de plumb”) cuvantul dezvaluie o realitate obiectiva austera si dezolanta, care copleseste sufletul, condamnandu-l la solitudine perpetua. Insotind substantivul abstract, in doua cazuri (“amor de plumb”, “aripile de plumb”) simbolul confera versului sensurile unei meditatii profunde asupra conditiei umane, a unei imposibilitati in comunicarea cu universul de afara.