Mihai Eminescu este în literatura română poetul nepereche a cărui operă învinge timpul, după cum afirmă George Călinescu. El este cel mai mare poet naţional, care exprimă cel mai bine şi cel mai complet spiritualitatea românească.
Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european şi farmecul limbajului. Scrisul era viata lui: omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind… poet în toata puterea cuvântului, după cum afirmă Titu Maiorescu.
Primul, care a intuit marele efect modelator al creaţiei eminesciene a fost Titu Maiorescu: Eminescu a făcut că toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naţionale să devină punctul de plecare pentru întreagă dezvoltare ulterioară a vesmântului şi cugetării românesti.
Eminescu nu era un romantic contemplativ şi abstras, pierdut într-o visare lirică, ci un om al timpului său, preocupat de destinul şi de bună existenţă a poporului român, analizând cu simt critic societatea contemporană, instituţiile acestuia. El a fost un artist–cetăţean, gânditor şi pedagog al neamului său.
Conceptia estetica a lui Eminescu este modelată de poetica romantică paşoptistă şi de filozofia a geniului, care trăieşte într-o societate mediocră, incapabilă să înţeleagă şi să promoveze valorile:
…Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Şi-ntelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine…
(Glossa).
Credinţa adâncă a lui era că numai arta asigură nemurirea omului:
…Numai poetul
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemarginirea timpului…
(Numai poetul…).
Dumitru Popovici consideră, că Eminescu este un Hyperion condamnat să rămână în societate şi să-şi determine poziţia în complexul raporturilor sociale.
Ca poet, Eminescu s-a situat în categoria romaticilor
…Nu mă-ncântaţi nici cu clasici
Nici cu stil curat şi antic–
Toate-mi sunt deopotrivă
Eu ramân ce-am fost: romantic…
(Eu nu cred nici în Iehova)
În creaţia lui există şi o componentă clasică, reliefată prin: preţuirea artei antice, promovarea idealurilor de bine, frumos, adevăr, aspiraţia spre perfecţiune şi echilibru, stilul armonios, clar, ironia detaşată:
…Nu spera când vezi mişei
La izbândă făcând punte,
Te-ar întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte…
(Glossa).
Opera poetică a lui Eminescu reprezintă o înnoire profundă a liricii româneşti.
Limbajul poetic eminescian este caracterizat prin prospeţime şi naturaleţe, pentru că Eminescu a considerat limba veche ca temelie pentru toate noile ei înfăţişări. El a intuit că limbajul poetic trebuie să porneasca de la operele folclorice şi de la texte vechi, care conservă formele cele mai rezistente de limbă. În poezia lui Eminescu putem găsi:
- versuri de origine folclorică: …Te-am ruga, mari, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienile,
Ochii cu sprâncenele;
Ca şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi…
(Scrisoarea III)
- versuri cu arome arhaice de stil cronicaresc:
…Împăraţi pe care lumea nu putea să mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pamânt si apă…
…Cum venira se facură toţi o apă şi-un pământ…
(Srisoarea III).
Dar poetul îşi alternează mijloacele printr-o expresie intelectualizată (Tudor Vianu):
…ei au doar stele cu noroc
şi prigoniri de soarte…
…precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr…
În poezii coexistă diferite tipuri de versificaţie, de la versul clasic la expresia îndrăzneaţă a versului liber.
Poezia eminesciană este încărcat de sensibilitate continând şi puterea evocatoare a limbii române şi este construit pe un fond de armonie muzicală. Tudor Vianu sustine, că …Eminescu n-a trebuit să se lupte cu limba, aşa cum au făcut unii din emulii săi de mai târziu. I-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în directia în care suflă duhul ei.
Poetul se inspiră din mai multe surse. Poeza lui este de inspiraţie istorică, socială, mitologică, folclorică; poezia iubirii, a naturii.
Mihai Eminescu îşi construieşte universul său poetic în jurul câtorva teme şi motive esenţiale, ca: timpul, cosmicul, istoria, natura şi dragostea.
Tema cosmicului are o mare valoare prin prezentarea relaţiei dintre om şi univers, care se prezintă sub trei înfăţişări poetice: cosmogonică, sarcastică şi elegiacă. Adeseori întâlnim şi motivul vanitas vanitatum prin care Eminescu subliniază caracterul trecător al vieţii omeneşti :
…Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
(Srisoarea I).
Relaţia dintre om şi univers este foarte bine reprezentată în capodopera creaţiei eminesciene: poemul Luceafarul. În acest poem întâlnim şi supratema timpului, tema naturii şi a dragostei. Luceafarul reprezintă un moment de maximă elevaţie a lirismului eminescian; este o admirabilă sinteză a temelor şi motivelor, atitudinilor poetice eminesciene. Opoziţia terestru–cosmic este marcată şi stilistic: luceafarul vorbeşte de …sfera mea…, …reia-mi al nemuririi nimb…, …de greul negrei vesnicii…, definindu-şi astfel condiţia superioară; în contrast, Cătălin vorbeşte folosind o exprimare familiara: …ţi-aş arăta din bob în bob amorul…, …stai cu binisorul…, astfel definind conditia joasă, obişnuită.
Tema timpului este o tema, care revine aproape în toate poeziile lui Eminescu. Prin folosirea temei timpului poetul exprimă caracterul trecător al vieţii, dar şi legătura sa cu trecut (Trecut-au anii).
Poeziile de inspiraţie istorică sunt foarte cunoscute (Memento mori,Epigonii,scrisorile,etc.). În evocarea istoriei atitudinea poetică a lui Eminescu apare sub două aspecte: unul elegiac şi altul satiric.
Viziunea elegiacă e predominată în acele creaţii în care panorama civilizaţiei creează un sentiment al zădărniciei, determinat de ideea că nimic nu e statornic în timp (ideea fortuna labilis). Un astfel de poem este Memento Mori: …Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas./ O, acele uriase, însă mute piramide/ Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite…, care este menit să ilustreze teoria a unui rău care preexistă în lume. Această idee se repetă în Împărat şi proletar: …formele se schimbară, dar răul a rămas….
Viziunea satirică atinge toate laturile existenţei sociale: impostura (Epigonii), înjosirea dragostei (Scrisoarea IV, Scrisoarea V), corupţia, demagogia, formalismul, imitaţia snoabă.
Ca la toţi marii poeţi romantici, dragostea se află într-o permanentă consonanţă cu natură în lirica erotică eminesciană. Prin Eminescu lirica erotică pierde elementele conventionale (dureri exagerate, accente lăutăreşti) pentru a deveni expresia a unor sentimente profunde. Poetul a pus iubirea sub semnul nestatorniciei, de aici rezultă melancolia, nota meditativă,chiar filozofică a liricii erotice eminesciene. Îmbinarea sentimentului iubirii cu al naturii este prezenta în toate poeziile erotice ale poetului.
În lirica erotică eminesciană putem deosebi două etape distincte: în poeziile de tinerete poetul crede în iubire, în posibilitatea omului de a se împlini prin iubire; poetul selectează din natura acele elemente, care sugerează eternitatea, frumuseţea; sentimentele poetului sunt de bucurie, fericire :
…Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt…
(Dorinţa).
După 1877 se constată o schimbare în lirica erotică eminesciană: poetul nu mai crede în iubire, în posibilitatea fericirii; natura este prezentă prin elemente, care sugerează nestatornicia, trecerea. Starea sufleteasca a poetului este de dezamagire, disperare:
…Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează brumă peste vii
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?…
(De ce nu-mi vii).
George Călinescu susţine ca Eminescu e un mare erotic prin gravitate. Aşa cum iubeşte el, poporul nu iubeşte decât o singură dată, la vârsta înfloririi vieţii bărbăteşti şi a nubilităţii. La Eminescu putem vorbi de o dragoste de pasări albe care străbat eternitatea şi se-ntâlnesc din zbor în dreptul unei stele (Tudor Arghezi).
Poeziile lui Eminescu dovedesc patriotismul şi faptul că poetul este (şi) un poet naţional:
…Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spuna lumii large steaguri tricolore,
Spuna ce-i poporul mare, ramânesc,
Când s-aprinde sacru candidă-i vâltoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc…
(Ce-ţi doresc eu ţie,dulce Românie).
Dar el este şi un mare poet universal, prin romantismul său (dar nu numai prin aceasta); pentru că poeziile sale conţin idei care sunt familiare tuturor oamenilor care le citesc.
Opera lui Eminescu, poet al visului cosmic şi mitologic, îsi are locul propriu nu numai în literatura română, ci şi în cea universală. Generaţiile în succesiunea lor îşi transmit ca pe o datorie sacră convingerea, că Eminescu este cel mai mare poet naţional. Referindu-se la valoarea creaţiei eminesciene – din punctul de vedere a relaţiei naţioanal – universal – George Călinescu afirmă: fiind foarte român, Eminescu este un mare poet universal.