Mihai Eminescu: Sara pe deal

Pulbicată în Covorbiri literare din 1 iulie 1885, Sara pe deal a fost compusă la Viena, în 1871, finizată în 1872 şi incorporată în postuma Eco, forma ultimă a poemului Ondina. Dragostea dă poetului o sensibilitate sporită pentru lucrurile din jurul său. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tânărului abia ieşit din adolescenţă care aspiră spre ideal. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine, el îşi imaginează – încinţa experienţei – poveste iubirii, pe care o trăieşte ca pe o dorinţă aprinsă şi statornică. În viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire în care fiinţele descoperă armonia sufletelor şi frumuseţea universului este reper de valoare supremă, echivalent vu valoarea vieţii înseşi: “Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată ?”, idee ce poate fi comparată cu aceea din Luceafărul: “Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire” sau din Pe lângă plopii fără soţ: “O oră să fi fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul guiei mici / O oră şi să mor”.

Compoziţional poezia este o idilă cu puternice note de pastel, prin care se realizează un deplin echilibru între planul erotic şi planul naturii. Organizarea ei compoziţională urmăreşte să sugereze raportul de consoană dintre cele două realităţi,  prin încadrarea stării de suflet în starea naturii. Pentru aceasta, poetul insistă mai întâi asupra planului descriptiv, precum pănitor în ultimele patru strofe, cu doar patru versuri aparţinând celuilalt plan, apoi în ultimele două strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refăcând un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.

De la început Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii şi locul obiectelor în spaţiu. Imaginile au o sigurozitate realistă, sunt uşor de recunoscut şi de reconstruit. Imaginile sunt vizuale (cu alternanţe de umbră şi lumină urmărind mişcarea naturii dinspre amurg spre noapte) şi auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusă, contribuie în mod paradoxal, la accentuarea crescândă a tăcerii generale. Ele sunt melodioase şi melancolice: “buciumul sună cu jale”, “apele plâng”, “fluierele murmură-n stână” ; familiare “scârţâie-n vânt cumpăna de la fântâna”, “toaca răsună mai tare”, sau difuze: “cloputul umple cu glasul lui sara” alcătuind un strat sonor secundar, ca o muzică discretă a naturii.

Spaţiul poetic devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii care particularizează excesiv, dar nici abstract, valabil oriunde şi oricând. Priveliştea care rezultă are o linie romantică domoală, cu turme care urcă dealul, cu oamenii care vin de la coasă, cu sate pitite în vale. Totul e domestic şi pastoral, cu un aer de vechime nealterată. În această atmosferă, poetul, patentează un sentiment, sugerînd paralelismul psihic (om‑natură) realizat poetic printr-o subtilă trecere a valorilor metaforice dintr-u plan în celălalt. Astfel, în strofa întâi, jalea buciumului şi plânsetul apelor sunt stări în care se reflectă de fapt trăirile sufleteşti ale fetei care aşteaptă: “Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”. Tot aşa epitetele din versul: “luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară” pot fi atribuite ochilor care privesc cu dor: “Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”, iar metafora “stelele nasc umezi pe bolta senină reprezintă echivalentul astral al lacrimilor care apar fără voie şi se sfărâmă cu straluciri diamantice între genele fiinţei copleşite de tensiune “Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”. Spectacolul general al naturii e creat ca să susţină prin efectele lui de rezonanţă afectivă, izbucnirea de nestăpânit a dorului. Versul declamatic care notează momentul: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”, are dublu rol: închide planul naturii şi concentrează poemul până la sfârşit în jurul poveştii de dragoste. Se reia astfel jocul iniţiatic: “Lângă salcâm stă‑vom noi noaptea întreagă / Ore întregi spuneţi voi cât îmi este dragă! // Ne-am răzâma capetele-unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm”.

Este scrisă un vis în care îndrogăstiţii, îmbătaţi de farmec, adorm, rezemaţi unul de celălalt, se contopesc în natură şi refac, prin pereche, unitatea primordială a mitului.

Întrebarea finală: “Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată”, a fericirii şi a nostalgiei totodată, înaltăproblematica poemului într-un plan dramatic profund, relevând aspiraţia omului spre ideal şi neputinţa de a-l atinge.

Poezia este scrisă în metru clasic, cu versuri de 12 silabe constând dintr-un coriamb (troheu-iamb), doi dactili şi un troheu [ \ – – \ | \ – – | \ – – | \ – ] precum şi o cezură care separă coriambul de restul versului şi-l individualizează.


Mihai Eminescu: Revedere

În caietele manuscrise ale lui Eminescu s-a găsit un  material folcloric, cules de poet nou copiat după alţii, cuprinzînd, basme, proverbe, cîntece epice şi, mai ales, numeroase specii ale poeziei lirice. Intenţia lui n-a fost să publice o culegere populară, cum făcuse Alecsandri, ci să cunoască prin intermediul creaţiei folclorice credinţele, obiceiurile şi limba poporului, precum şi întregul sistem al mijloacelor de realizare artistică elaborat prin veacuri şi păstrat prin tradiţii orală. În concepţia lui Eminescu, sursele folclorice ale literaturii culte contribuie în mod hotărîtor la definirea trăsăturilor proprii, a specificului ei naţional.

Ceea ce aprecia Eminescu îndeosebi la poezia populară era capacitatea ei de a găsi expresia cea mai potrivită, mai simplă şi mai naturală a numi gîndul sau a numi sentiment. Influenţa populară este evidentă în multe din poeziile lui Eminescu. El a preluat teme, motive, versuri, ritmuri, armonii, imagini  pe care le-a asamblat în compuneri noi, purtînd pecetea inimitabilă stilului său. Unele sînt prelucrări  folclorice adaosuri de rafinament în planul expresiei sau al ideii (Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru, Cartea feciorului din  Scirsoarea III etc.), astfel sînt profund originale, sursa populară cunoscînd transformări esenţiale (Călin – file din poveste, Luceafărul). În toată însă întîlnim acea îmbinare inconfundabilă între glasul poetului şi glasul poeziei populare, prin care Eminescu şi-a dobîndit timbrul specific. În această privinţă G. Călinescu făcea următoarea observaţie: „Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel  sublim impersonalism poporan”.

Revedere este prima creaţie în metru popular – trohaic a lui Eminescu, publicată în „Convorbiri literare” din 1 octombrie 1879, dar scirsă cu cîţiva ani mai înainte. Prin ea se poate urmări ceea ce a dat folclorul lui Eminescu şi ceea ce a dat el folclorului. Modelul depărtat este al lui lui Alecsandri din Doine, dar Eminescu adînceşte intenţiile înaintaşului său căruia îi este superior prin forţa poetică, viziune filozofică şi tehnică de versificaţie.

Poezia are o alcătuire dialogată în construcţia ei delimitîndu-se două planuri distincte: al omului şi al codrului. Planurile sînt aşezate într-o dublă opoziţie, opoziţia marcată de cele două întrebări şi de cele două răspunsuri care-i transformă pe interlocutori în simboluri ale unor realităţi diferite: omul – condiţia trecătoare, codrul – eternitate.

Planul poetului (al omului), mai concis, e predominant interogativ. Formele de adresare                       („codrule”, „drăguţule”, „Ce mai faci ?”) precum şi prezenţa exclamaţiilor revelatoare („multă vreme au trecut”; „tu din tînăr precum eşti / tot mereu întinereşti”) conturează dominantele sufleteşti ale interlucutorului uman. Acesta este familiar, bucuros de revedere, dar surprins de contrastul dintre propria lui înfăţişare şi fizonomia parcă neschimbată a naturii.

Planul personificat al codrului, mai extins, e predominant afirmativ, fiind alcătuit dintr-o succesiune de constatări despre ceea ce rămîne ca permanentă în mişcarea naturii: rotaţia anotimpurilor: „Iar, eu fac ce fac de mult / Iarna viscolul  ascult / Crengile-îmi rupîndu-le / Apele astupîndu-le / Troienind cărările / Şi gonind cîntările / Şi  mai fac ce fac de mult / Vara doina mi-o ascult” şi statornicia stelelor: „Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămînem / Marea cu rîurile / Lumea cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele”. Pornind de la metafora codrului etern, a temporal, Eminescu prezintă  în poezie codrul ca simbol al veşniciei regenerării a materiei, al permanenţei în antiteză cu omul trecător, fiinţă perisabilă: „Numai omu-i schimbător / Pe pămînt rătăcitor”. Revedere este aşadar  o elegie pe tema efemerităţii omului, un cîntec melancolic despre fragilitatea condiţiei umane în faţa timpului. Punctul de plecare este doina populară, dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic cutremurat de spectacolul universului veşnic, ce-l face să se simte mărunt şi trecător. Poezia capătă astfel un substrat filozofic, care nu mai e de origine  folclorică.

De origine populară sînt: motivul codrului ca fiinţă mitică; dialogul cu natura, originalitatea şi familiaritatea stilului trohaic, măsura 7 – 8 silabe şi rimele perechi, precum şi armonia generală a poeziei.

De origine cultă sînt: rafinamentul expresiv, accentuarea ideii de perenitate a codrulului, amplificarea cosmică a opoziţiei om – natură ; viziunea romantică asupra condiţiei, sentimentul elegiac.

Realizînd o fuziune perfectă  între sursele  populare ale lirismului şi cîteva din temele fundamentale ale poeziei şi filozofiei europene, caracteristică de bază a întregii sale creaţii, Eminescu a scris una dintre cele mai frumoase poezii în metru popular.


Mihai Emiescu: Glossă

Glossă este o poezie filozofică în care Mihai Eminescu propune un cod etic al omului superior, alcătuit pe baza cunoaşterii lumii, a autocunoaşterii şi a experienţei filozofice.

Cugetarea filozfică  şi sfaturile poetului sunt exprimate printr-o poezie cu formă fixă, pretenţioasă, glossa (este alcătuită dintr-un număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofă; începând cu strofa a doua fiecare strofă comentează un vers din prima strofă, reluând ca o concluzie a strofei respetcive; glossa se încheie cu reluarea în ordine inversă a versurilor din prima strofă).

Ideea esenţială a poeziei este că omul superior trebuie să se ridice asupra condiţiei umane obişnuite, să se detaşeze de frământările vieţii a oamenilor obişnuiţi.

Prima strofă, strofa-temă a poeziei, cuprinde exprimarea concisă, aforistică, a unor adevăruri general valabile:

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate.

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

Cu strofa a doua începe comentarea fiecărui vers din strofa-temă, constituindu-se treptat un ansamblu de reguli şi sfaturi de provenienţă stoică.

Singurul lucru folositor în viaţă este cunoaşterea de sine, idee preluată din concepţia filozofului Socrate:

Tu aşează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine.

Omul nu trebuie să se lase atras de zgomotele deşarte ale vieţii, de iluzia fericirii, care este trecătoare ci trebuie să se bazeze pe propria sa raţiune, lucidă, pe recea cumpăn-a gândirii.

Începând cu strofa a patra poetul introduce motivul lumii ca teatru, motiv larg răspândit în filozofia mitică indiană, dar preluat de la cugetătorul suedez Oxenstierna; omul nu trebuie să se lase angranat în spectacolul vieţii, el nu trebuie să se amestece în frământările celorlalţi:

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul şi pe patru,

Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

Şi de plânge, de se ceartă,

Tu în colţ petreci în tine

Şi-nţelegi din a lor artă

Ce e rău şi ce e bine.

În strofa următoare poetul valorifică o idee preluată din filozofia lui Schopenhauer, portivit căreia singura formă concretă a vieţii omeneşti este prezentul pentru că trecutul e greu de reconstituit şi viitorul greu de prevăzut:

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate.

Poetul introduce şi motivul vanitas vanitatum, insistând asupra ideii că spectacolul vieţii este acelaşi dealungul generaţiilor:

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă.

Începând cu strofa a şasea se amplifică elementele de satiră; poetul vizând proasta alcătuire a lumii în care răsplata este în raport invers proporţional cu meritul:

Nu spera când vezi mişei

La izbândă făcând punte,

Te-ar întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte.

Viaţa întinde capcane, încercând să atragă oamenii:

Ca un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momeşte în vârteje.

Poetul insistă asupra singurei conduite posibile: retragerea de pe scena vieţii şi transformarea într-un spectator detaşat, rece şi ironic.

Ultima strofă reia versul cu care se termină strofa precedentă:

Tu rămâi la toate rece

Se scoate astfel în evidenţă şi mai mult singura posibilitate de salvare a omului, atitudinea rece, fără iluzii în faţa vieţii; aceasta este unicul drum, care ne scuteşte de suferinţe.

Poezia se remarcă prin claritatea ideilor şi simplitatea exprimării poetice. Remarcăm şi în această creaţie capacitatea poetului de a plasticiza idei abstracte; astfel forţa raţiunii este concretizată printr-o cumpănă sensibilă la cea mai mică schimbare; vitorul şi trecutul sunt a filei două feţe, deasemenea poetul foloseşte un şir de antiteze: rău-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-trecător.

Poetul creează un ontrast puternic între răutate, minciună, ură, ce caracterizează viaţa oamenilor obişnuiţi şi raţiune, luciditate, detaşare, ironie, ce caracterizează condiţia omului superior.

Criticul literar Dumitru Popovici, făcând o comparaţie între Luceafărul şi Glossă, considera, că autorul Glossei este un Hyperion condamnat să rămână în societate şi să-şi determine poziţia în copmplexul raporturilor sociale.


Mihai Eminescu: Floare Albastra


Poezia apare in revista Convorbiri literare la 1 aprilie 1873. Este printre primele poezii publicate in revista Convorbiri literare.Inainte de aceasta poezie era publicata “Venere si Madona”, “Epigonii”, “Mortua est”.

Poezia are ca motiv “floarea  albastra”, un motiv romantic, care apare si in alte literaturi, in literatura germana Novalis intr-un poem romantic, unde floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luind chipul iubitei si tulburind inima eroului.

Motivul “florii albastre” mai apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta viata. Albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si a cerului, iar floarea simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja.

Poezia este conceputa din doua parti corespunzatore a doua tipuri de idei, de cunoastere: in primele trei strofe cunoasterea filosofica absoluta, iar in partea a doua (5-13) cunoasterea terestra prin intermediul dragostei. Cele doua parti ale poeziei sunt legate de o strofa, cea de a patra, care contine reflectiile poetului si contine in ea inceputul ideii din ultima strofa. Poezia este alcatuita sub forma de monolog intrerupt de dialog.In primele trei strofe poetul contureaza domeniul cunoasterii filosofice. De la elementele genezei “intunecata mare” pina la un intreg unvers de cultura reprezentat de “cimpiile Asire”, “piramidele invechite”. In aceste trei strofe iubita defapt aduce un repros iubitului care ni se sugeraza ca sa izolat in universul fericit dar strimt al lumii pamintesti.Este o ipostaza a poetului in care se repeta ideea sugerata de prezenta chiar in primul vers adverbului “iar”.

De aici si indemnul din ultimele vesuri ale strofei a treia:

“Nu cauta in departare

Fericirea ta, iubite!”

Strofa a patra e strofa de tranzitie, de legatura intre cele doua ipostaze ale cunoasterii. Strofa aduce consimtamintul de moment al poetului la dulcea chemare a iubitei. Sint surprinse inca din aceasta strofa gesturi tandre, calde, ocrotitoare: “Dulce netezindu-mi parul”, gestul care se presupune ca vor fi urmate si altele daca poetul va cobori din cerurile nalte.

Adjectivul devenit substantiv diminutivat “mititica” sugereaza pe de o parte dragostea fata de fiinta iubita, dar si distanta enorma intre gindurile si preocuparile inalte ale poetului, in comparatie cu lumea terestra.La reprosul iubitei, poetul raspunde cu o tacere, care deschide drum meditatiei din ultima strofa, mai ales din versul: “Totusi este trist in lume”.

In partea a doua a poeziei avem celalta cunoastere, cea terestra cunoastere prin intermediul iubitei dragoste la care este chemat iubitul de catre iubita.Daca in “Dorinta” si in “Sara pe deal” intregul ritual al dragostei era din perspectiva barbatului, in “Floare albastra” iubita este vicleana, ademenitoare promitindu-i iubitului o lume de bucurii si de farmec.

Cadrul natural, unde este chemat iubitul este cadrul cu verdeata, cu izvoare ce pling in vale sau stinci inalte si prapastii marete.La aceste se mai adauga si ochiul de padure inconjurat de trestie si incarcat de foi de mure.  Gesturile iubitei sint sagalnice, in timp ce iubitul ii va spune “povesti si minciuni”, ea, iubita va incerca pe un fir de romanita dragostea lui.

Chemarea este tentanta, pentru ca iubita este ca in “Dorinta” frumoasa; de “soarelui caldura” fata va fi “rosie ca marul” in timp ce cu parul ei de aur ii va astupa gura.

Aceasta invitatie sigur ca este urmata de sarutari date sub palarie pentru ca sa nu fie vazuti de nimeni.

La ivirea lunii printre crengi inlantuiti in git cei doi indragostiti vor porni in sat spre vale, intrerupindu-si pe sarutari pe cale. Ajungerea la al portii prag va fi urmata de vorbe in intunecime, dupa care urmeaza inevitabila despartire. Dupa ce ea dispare in timp ce iubitul coplesit de navala sentimentului ramine ca un stilp in luna. Cele trei epitete “ce frumoasa, ce nebuna, dulce floare” cuprinse in versuri exclamative exprima intensitatea sentimentului, defapt epitetul “dulce” apare in mai multe situatii: “dulce floare, dulce minune”.Isi schimba sensul si valoarea grmaticala “Dulce netezindu-mi parul” apropie pe iubite prin gest; “Dulci ca florile ascunse” sugereaza puritatea. Pentru ca in final sa apara in “dulce minune” epitet cu valoare de simbol de data aceasta care sugereaza ca apropierea de fiinta iubita este egala cu miracolul, astfel incit epitetul devine metafora.

Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia “floare albastra” subliniaza intensitatea trairii generata de contrastul dintre iluzie si realitate accentuata de acel “totusi”.


Mihai Eminescu: Dorinţa

Poezia a apărut în Convorbiri literare la 1 septembrie, 1876. Prin atmosferă, tonalitate, sentimente, poezia aparţine primei perioade de creaţie, primei etape a liricii erotice.

Poezia respectă momentele semnificative, specifice poeziilor erotice de tinereţe. Sentimentul dominant este dorinţa, materializată numai pe planul posibilului, al ipoteticului.

Verbele la viitor şedea-vei, or să-ţi cadă sugerează faptul că iubirea nu este o realitate ci o aspiraţie spre împlinire.

Prima strofă fixează cadrul natural şi cuprinde chemarea iubitei în mijlocul naturii:

Vin-o-n codru la izvorul,

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

Verbul la imperativ vin-o exprimă intensitatea chemării, a dorinţei.

Cadrul naural se constituie numai din trei elemente, dar sugestive: izvorul care tremură pe prund (personificare), prispa cea de brazde (metaforă), crengi plecate (metonimie).

În următoarele trei strofe poetul exprimă aşteptarea înfrigurată a iubitei, întâlnirea şi jocul erotic:

Fruntea albă cu părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci…

Începând cu strofa a doua se remarcă o succesiune de verbe la viitor şi la conjunctiv prin care jocul erotic este proiectat în planul posibilului, al aspiraţiei.

Tot prin aceste verbe se reconstituie un ritual al intimităţii.

Strofa următoare prezintă cufundarea într-o stare de reverie, de vis:

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt.

Singuratece izvoare,

Blânda batere de vânt.

Se remarcă în această strofă legătura strânsă dintre sentimentul iubirii şi sentimentul naturii.

Eminescu foloseşte epitete puţine, dar sugestive: blânda batere de vânt, vis ferice, singuratice izvoare (epitete tipic eminesciene).

Ultima strofă cuprinde desprinderea de realitate, când eul poetic trăieşte sentimentul împlinirii prin iubire. ŞI în această strofă este prezentă consonanţa (acordul) dintre starea sufletească a poetului şi natura:

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.

Interferenţa planului uman cu cel natural se realizează printr-o personificare cu valoare de metaforă: adormind de armonia / codrului bătut de gânduri.

Codrul bătut de gânduri introduce o notă meditativă, reflexivă, astfel codrul pare o fiinţă, care meditează asupra poveştii de iubire.

Ultima strofă sugerează veşnicia naturii şi dorinţa omului de a găsi o cale de acces în eternitate, prin contemplaţie, prin trăirea sentimentului de iubire, în strânsă legătură cu sentimentul naturii.

Lexicul poetic este alcătuit din cuvinte şi expresii obişnuite. Exprimarea poetică se caracterizează prin naturaleţe şi simplitate.

Ritmul este trohaic, iar măsura de 7-8 silabe.