Tudor Arghezi: Poezia frământărilor metafizice – Psalmi



Această temă este foarte bine reprezentată în creaţia lui Arghezi. Asemenea marilor creatori, Arghezi şi-a pus marile întrebări asupra condiţiei umane, meditând asupra: locului omului în univers, asupra posibilităţii sale de cunoaştere, asupra sensului vieţii, a absurdităţii suferinţei şi a morţii, asupra existenţei lui Dumnezeu.

În poezia frământărilor metafizice putem identifica două atitudini fundamentale: o atitudine contemplativă de aşteptare a revelaţiei divine; o atitudine de căutare înfrigurată a unei certitudini, a unei dovezi materiale despre existenţa lui Dumnezeu

Poeziile redau tragismul condiţiei umane, imposibilitatea omului de a depăşi limitele condiţiei sale biologice. Omul este o fiinţă raţională înzestrată cu conştiinţă, care trăieşte dramatic imposibilitatea cunoaşterii totale. Spre deosebire de poetul filozof Lucian Blaga, Arghezi ajunge la aspiraţia spre absolut nu pe calea culturii filozofice, ci prin intuiţie şi printr-o capacitate unică de concretizare a absolutului. Originalitatea poetului nu constă deci în aspiraţia spre absolut, ci în modul propriu personal în care concepe drumul cunoaşterii.

Cele mai semnificative creaţii care se încadrează în aceste teme sunt Psalmii. Argezi modifică accepţia psalmului, care la origine este un cântec de laudă la adresa creatorului, făcându-l cele mai dramatice frământări ale omului. Majoritatea psalmilor sunt scrişi sub forma unei comunicări interogative atât de potrivită frământărilor ştinţei.

1.) O idee care revine frecvent este aceea a singurătăţii tragice a omului în univers:

Tare snt singur, Doamne, şi piezişi!

Copac pribeg uitat în câmpie,

Cu fruct amar şi cu frunziş

Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Arghezi foloseşte metafora copacului părăsit în câmpie, prin care redă condiţia duală a artistului, a poetului, care fiind o natură superioară este lipsit de bucuriile obişnuite ale oamenilor, dar nefiind zeu îi sunt interzise căile cunoaşterii.

2.) O altă temă este aceea a omului părăsit de creatorul său:

De când s-a întocmit Sfânta Scriptură

Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură

Şi anii mor şi veacurile pier

Aci sub tine, dedesubt, subt cer.

3.) Legate de temele anterioare este nevoie omului de a comunica cu divinitatea:

Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.

4.) O altă temă frecventă este aceea a căutării disperate a unei dovezi despre existenţa creatorului:

Pentru credinţă sau pentru tăgadă,

Te caut dârz şi fără de folos.

Eşti visul meu, din toate, cel frumos

Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!

Aceeaşi sete de certitudini materiale este exprimată în psalmul al treilea:

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în când, câte un pui de înger.

5.) Setea de concretizare a absolutului, a divinităţii, este exprimată de versurile:

Ard către tine-ncet, ca un tăciune

Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

6.) Versurile lui Argezi exprimă oscilaţia dramatică a poetului între credinţă şi tăgadă. Fiecare moment de speranţă este urmat frecvent de negarea violentă. Versurile exprimă exasperarea omului care de la creaţie n-a mai putut comunica cu creatorul său:

Şi te slujesc; dar Doamne, până când?

7.) Unele poezii exprimă revolta poetului împotriva creatorului, pe care-l numeşte tâlhar de ceruri. Semnificativă în acest sens este poezia Aluatul, în care revolta se-ndreaptă împotriva imperfecţiunii creaţiei:

Când maică-mea frământă aluatul, mă-nţelegi?

Ea scoate-ntotdeauna din vatră pâini întregi.

O altă creaţie semnificativă pentru această temă este Între două nopţ, în care poetul insistă asupra ideii că Dumnezeu şi-a luat cu bună ştinţă creaţia:

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,

Cu moştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.

Cei mai mulţi psalmi redau încercuirea metafizică a omului, adică imposibilitatea de a depăşi limitele condiţiei subterestre. Poetul foloseşte o mulţime de simboluri pentru a reda idea de închidere şi de interdicţie: uşa, lacătul, drugi, belciuge, odaia, chilia, din care nu se poate evada:

Marea mă-nchide, lutul m-a oprit.

Cel mai frecvent simbol pentru interdicţie este lacătul, ca de exemplu poezia Descântec:

Lacăte, cine te-a închis

La uşa marelui meu vis ?

Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,

Să sfărâme zăvorul

Şi să vedem în fundul nopţii noastre.

Exasperat de aşteptare, de căutare, de atâtea piedici care îi apar în cale, poetul îşi exprimă revolta împotriva creatorului:

Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,

Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi.

Învierşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine;

Dar trebuie,-mi dau seama, să-ncep de-abia cu tine.

Cele mai multe poezii exprimă sentimentul înfrângerii al eşecului, ca de exemplu poezia Două stepe:

Unde ne ducem? Cine ne priveşte?

În poarta cui să cerem crezământ?

Hai, calule, hai, câine, pământeşte,

Să batem, frânţi, cu pumnii în pământ.

8.) O altă temă este timpul, care trece şi distruge fragila condiţiei umane:

Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa.

9.) În strânsă corelaţie cu timpul este tema morţii. Se pot identifica trei atitudini fundamentale faţă de moarte:

  • a.) spaima faţă de neant, evidentă în poezia Duhovnicească, în care până şi Isus fuge de pe cruce în faţa perspectivei morţii.
  • b.) acceptarea senină, împăcată a morţii, ca un element firesc a vieţii. Semnificativă în acest sens este poezia De-a va-ţi ascuns…. În această poezie moartea este asemănată cu un joc în care tatăl îi iniţiază pe copii săi, obişnuindu-i cu idea că moartea este o absenţă din ce în ce mai îndelungată din mijlocul celor dragi. Serban Ciuculescu: nici odată în poezia noastră nu s-a dat basmului morţii… un accent mai firesc, mai împăcat cu soarta şi mai aproape de matca ţărănească a experienţei. Imprecaţia din final exprimă totuşi durerea în faţa morţii inevitabile:

Puii mei, bobocii mei, copii mei!

Aşa este jocul.

Îl joci în doi, în trei.

Îl joci în câte câţi vrei.

Arde-l-ar focul!

  • c.) spaima de moarte, frica, sunt micşorate de realizările omului, de împlinirile sale prin care dă un semn vieţii, trecerii sale pe pământ. Aceste împliniri îi dau omului tăria morală de a înfrunta sfârşitul. Semnificativă în acest sens este poezia De ce-aş fi trist, care pune în paralel nesfârşita frumuseţe şi bogăţie a vieţii, a lumii, cu regretul despărţirii de aceştia:

De ce-aş fi trist? Că nu ştiu mai bine

Cu sunet de vioară ulciorul de pământ?

Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş,

În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist? Şi totuşi…

Criticul literar Eugen Simion identifică în creaţia poetică a lui Arghezi, patru accepţiuni ale divinităţii:

  1. religioasă în sensul unui pateism popular
  2. gnoseologică, potrivită căruia Dumnezeu se identifică ca adevărul absolut
  3. etică, morală, înţelegând prin ea voinţa de bine, adevăr şi frumos
  4. estetică, potrivit căruia Dumnezeu este visul din toate cel mai frumos, perfecţiunea