Mihai Eminescu. Poezia iubirii ºi a naturii. DORINÞA



Ca la toþi mari poeþi romantici, dragostea ºi natura sunt teme permanenete în creaþia lui Eminescu. Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativã filosoficã la cea eroticã. Infatisarea ei se constitue pe douã dimensiuni esenþiale: una terestrã, celalta cosmicã, aflate de cele mai multe ori în interferenþã. Mihai  Eminescu e în primul rînd un tulburãtor al spaþiului cosmic, fie în mari proiecþii ale genezei sau stingerii universale (Scrisoarea I, Rugãciunea unui dac, Luceafãrul), fie prin mulþimea elementelor cosmice (stele, soare, lunã, cer, luceferi) care impregneazã parcã întreaga operã. Pe de altã parte este un cîntãreþ frenetic al naturii terestre în veºnica rotire a anotimpurilor. Este o naturã cu un contur precis geologic ºi ..floral.., sãlbaticã ºi deopotrivã familiarã, miticã — prin aspectele ei parapsihice ºi luxuriante; umanã, caldã, intimã, ocrotitoare — prin componentele ei sufleteºti. Dragostea, poate mai mult ca la alþi poeþi, se aflã într-o permanentã consonanþã cu naturã. Natura este o stare de suflet, în sensul cã înfãþiºarea ei, e dictatã de un sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire (Dorinþa, Lacul, Floare-albastrã, Lasã-þi lumea …, etc.) cadrul fizic este al unei naturi încîntãtoare, de basm: vara e în toi, ierburile au frageziune, sunetele ºi culorile se armonizeaza. Cînd dragestea sa stins, sentimentului de dezamãgire îi corespunde o naturã, sumar ..veleitatã.., cu plopi stingheri, cu cetuiri, brume ºi ploi, cu întinderi ..borede.., albe, nemiscate ºi reci (de cîte ori iubita…, Pe lângã plopii fãrã soþ, De ce nu-mi vii, Din valurile vremii, Sonete etc. ).

Relaþia aceastã, specificã poeziei  eminesciene, este de facturã romanticã dar ea are (prin obsesia codrului ocrotitor, a naturii primitoare) ºi rãdãcini în folclorul românesc.

DORINÞA. Poezia apare în numãrul din 1 sept. 1876 al “Convorbirilor literare”. Din variante, deducem cã poetul o concepuse iniþial ca pe o scrisoare de dragoste, adresatã iubitei ºi semnatã cu iniþiala E. Elemente de epistolã pastreazã ºi textul definitiv, ºi, în primul rînd, folosirea persoanei a II-a, a adresãrii directe în toatã poezia. Fata de primele variante, aceastã, ultimã este mult mai concentratã.

O specie, e un mic poem pãstoral, în genul idilei clasice, complicat în spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspirã spre o iubire implinitã, proiectînd pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste idealã, în care gesturile se implinesc într-un ritual al înþelegerii ºi al armonicii depline.

Nimic nu-i tulburã pe îngrãgostiþi, nici o convenþie nu-i indepãrteazã, dragostea lor e mutã, reprefãcutã ºi inscentã, e un foc de iniþiere solemn. În Dorinþa, dragostea nu e realiatate, ci aspiratie spre împlinire prin iubire.

În visul secret al omului, vrea sã spunã Eminescu, Iubirea idealã este în totdeauna a bãrbatului ºi a femeii parînd alãturi, fericiti, prin gradinã mirificã al universului, ca perechea miticã (Adam ºi Eva).

Compoziþional, poezia are o structurã liricã, fiind o succesiune de cinci tablouri corespunzãtoare fiecãrei strofe, mai putin ultimul tablou care cumuleazã ultimele douã strofe. Fiecare strofã fixeazã o secvenþã dintr-o idilã cu ceremonial stereotip (care apare ºi în alte poezii eminesciene), alcãtuit din acelaºi lanþ de fapte erotice.

1. – O chemare în cadru. În strofa întîi, imaginea codrului se constitue doar din trei elemente: izvorul “care tremurã pe prund” (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi “plecate o ascund” (metonimie cu epitet metaforizat). Ele sunt suficiente pentru a sugera infãþiºarea feerica a cadrului fizic.

2. – O imagine a asteptãrii.

3. – Asta a intituirii pe care le realizeazã cu ajutorul unei mite de verbe (sã alergi, sã cazi, sã desprind, sã ridic) care ..înainteazã.. puternic miºcarea, dar o ºi individualizeazã cu unitãþi stereotipe — uºor de observat ºi în strofele urmãtoare – care creeazã treptat impresia cã se ..recompune.. un ritual al intimitãþii: “ªi în braþele-mi întinse / Sã alergi, pe piept sã-mi cazi, / Sã-þi desprind din creºtet valul, / Sã-l ridic de pe obraz.”.

4. – Jocul gesturilor de ..tandreþe..: “Pe genunchii mei ºade-vei, / Vom fi singuri – singurei, / Iar în pãr, înfiorate, / Or sã-þi cadã flori de tei. / / Fruntea albã-n pãrul galbãn / Pe-al meu braþ încet s-o culci, / Lãsînd pradã gurii mele / Ale tale buze dulci…”

5. – În final somnul ºi visul în acord cu miºcarea naturii. Fata de prima stofã în care era prezentat cadrul fizic, în ultimele douã strofe, imaginea se completeazã cu alte detalii (cîntul ºinguraticelor izvoare, blînda batere de vînt, armonia codrului bãtut de gînduri, cãderea floarelor de tei), care conferã naturii o notã umanã, meditativã. Aceastã interferenþã de planuri, om—natura, ne îngãduie sã descoperim ideea poetului, substractul filosofic al imaginii sale. Codrul bãtut de gînduri (personificare cu valoare metaforicã) pare o fiinþa ce a ajuns sã reflecteze asupra semnificaþiei povestii de iubire pe care  o tãinuieºte: perechea — izolatã în spaþiul lui ocrotitor — este un simbol mitic al perpetuãrii vieþii.

Fuziunea om—naturã, pentru care pledeazã Eminescu în toate poeziile lui de dragoste este o modalitate de a nega totalitatea omului ca þinta trecatoare, natura este vesnicã ºi, aspirind prin contemplaþie la o contopire organicã cu ea, omul cautã o cale de acces spre eternitate.

Ritmul trohaic ºi mãsura de 7-8 silabe ca în doina popularã, versurile cu o singura pereche de rime care sunt percepute în actul rostirii ca ..distihuri.. ample ( de 15 silabe ) diferenþiazã aceastã poezie de tonalitatea poeziei populare.