Liviu Rebreanu Ion



Apărut în 1920, în forma sa definitivă, romanul “Ion” fundamentează formula romanului social modern, obiectiv şi realist.

Problematica rurală o găsim iniţial în nuvela “Ruşinea”, cu o intrigă simplă, în care eroina, Rodovica, este victimă a iubirii, şi apoi, o primă variantă a romanului “Ion” prin “Zestrea”.

Cu o structură bine echilibrată, în două părţi, intitulate sugestiv Glasul Pământului şi Glasul iubirii, romanul cuprinde în albia lui viaţa satului transilvănean înainte de război.

Naraţiunea începe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas:

“Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj şi chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu şindrilă mucegăită, spintecă satul Jidoviţa şi aleargă spre Bistriţa, unde se pierde în cealaltă şosea naţională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârladului”.

Şi finalul, simetric, încheie rotund romanul cu aceeaşi imagine:

“Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele”.

Subiectul are o intrigă simplă. Ion Pop al Glanetaşului doreşte pământul cu o patimă mistuitoare, căci tatăl său, “sărac iască şi lenevior de n-avea pereche”, a mâncat repede zestrea Zenobiei, fiindcă “toate crâşmele le bătea”, cât e Armadia de mare; “fugea de muncă grea”.

Iubea pământul de mic copil. A crescut râvnind şi pizmuind pe cei bogaţi, dorind cu orice preţ să aibă pământ mult, cât mai mult: “De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.

În acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, “bocotanul satului”, deşi era urâtă şi n-o iubea. Urmându-şi cu viclenie şi tenacitate scopul, Ion intră în posesia pământurilor la care jinduise cu lăcomie. Dar iubirea ascunsă pentru Florica cea frumoasă şi săracă, măritată mai apoi cu George Bulbuc, nu-i dă pace.

Tratată inuman de către Ion şi de către tatăl ei, Ana îşi curmă viaţa. Romanul este, din acest punct de vedere, o dramă a căsniciei ţărăneşti în lupta pentru pământ. Copilul rămas se îmbolnăveşte şi moare, spre disperarea lui Ion, care vedea în el doar garanţia păstrării pământurilor lui Vasile Baciu.

Ion este ucis de către George Bulbuc, bărbatul Floricăi, când se lasă sedus de “glasul iubirii”, fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite.

Apreciat constant drept o mare construcţie epică, “o epopee a ţăranului român”, “Ion” este romanul unui destin individual, aşa cum însuşi autorul apreciază.

În centrul romanului stă figura lui Ion, monumental şi simbolic prin tragismul său, consumându-se între iubire şi patima pentru pământ. Eugen Lovinescu (în “Istoria literaturii române contemporane”) observa: “Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales, o voinţă imensă”. Conturat  obiectiv şi realist, într-o manieră modernă, sugestiile naturaliste se atenuează.

Aflăm că la şcoala din sat Ion a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu “i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l facă domn”. Era silitor şi cuminte, dar “îi era mai drag  să păzească vacile pe câmpul pleşuv, să ţină coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul.”

Era chipeş, isteţ, iute şi harnic, dar sărăntoc. Dorinţa de a avea pământ îl obsedează. Faptele pun în lumină caracterul personajului. Scena înfruntării dintre Ion şi Vasile Baciu la hora duminicală dezvăluie starea lui Ion, notată cu minuţiozitate. Jignit de Vasile Baciu care-l numeşte “sărăntoc” şi “tâlhar”, în faţa satului, Ion reacţionează potrivit firii sale impulsive, violent. “Ion schimba feţe-feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simţea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul.”

Destinul fiecărui personaj devine şi o problemă de psihologie umană, determinată nu numai de elementul social, ci şi de impulsurile interioare, mai adânci ale fiinţei, care răbufnesc în situaţii limită.

După ce-l bătu zdravăn pe George Bulbuc, pe care-l vroia Vasile Baciu ginere, fiind flăcău bogat, Ion “era mulţumit acuma şi răcorit”. Orgoliul rănit al lui Ion se mai temperă în urma acestei isprăvi. Conflictul cu Simion Lungu, căruia i-a micşorat bucata de pământ, intrând cu plugul, deoarece cu ani în urmă era pământul Glanetaşilor, confirmă aviditatea pentru pământ a lui Ion: “Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”.

Monologul interior dezvăluie structura intimă a personajului. Dojenit de preot în faţa lumii din biserică, simţind privirile celorlalţi cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se mişte din loc.

Scriitorul îşi urmăreşte personajul în două ipostaze care îl definesc substanţial: frământat de dorinţa de a avea pământ, cât mai mult, şi după ce capătă pământul mult râvnit. Personajul e surprins în situaţii care-i pun în lumină trăsăturile. Isteţ şi viclean, îşi alcătuieşte cu grijă planul dobândirii pământului încă de la hora duminicală. când începe s-o ademenească pe Ana.

Lovind-o pe Ana cu sânge rece, personajul este “bruta ingenuă” (N. Manolescu – “Arca lui Noe” -) “o fiinţă generică, a cărei încleştare cu natura pare efortul unui gigant” (scena cositului); el se înfrăţeşte cu pământul într-un ritual mistic al posesiunii. Dar personajul nu are linişte şi fericire nici după dobândirea pământului mult râvnit, pentru că revine “glasul” iubirii .

Dominat de instincte primare, aflat sub semnul fatalităţii, Ion este o victimă a instinctelor sale viguroase şi neclintite, căci, “ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag nu-i al tău”– spune Ion la sfârşit. El este devorat şi de “glasul pământului” şi de “glasul iubirii”.

Destinul lui Ion este strâns legat de viaţa satului din primele decenii ale secolului XX-lea, a cărui existenţă o surprinde realist, structurat şi diferenţiat social, în condiţii specifice pentru românii din Transilvania. Sunt prezentate aspecte ale asupririi naţionale, simţite mai ales de intelectualii satului, în raport cu autorităţile de stat ale asupririi austro-ungare.

O anumită ierarhie socială este vizibilă după locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul stă cu bătrânii fruntaşi, apasă vorbele, le însoţeşte cu gesturi hotărâte; bărbaţii îşi scot pălăriile la apropierea preotului Belciug şi a familiei Herdelea, învăţătorul satului. Primarul şi fruntaşii satului ies la poartă întru întâmpinarea “domnilor”. Pe lături, “ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea şi Alexandru Glanetaşu, sfiindu-se să se vâre printre bogătaşi.”

Scriitorul prezintă elemente ale vieţii cotidiene în amănunţime, cum este scena trezirii Glanetaşilor când se aude, în tindă, glasul aspru al cocoşului, în zorii zilei, sau descrierea nopţii în sat: “Noaptea se înălţa din ascunzişuri, sugrumând cele din urmă zvârcoliri de lumină. Peste sat albăstreau valuri de fum, iar hotarul respira greu, învăluit într-o boare uşoară. Zgomotele se desluşeau din ce în ce mai limpede”.

Ni se înfăţişează odihna, în pridvor, seara, a familiei învăţătorului Herdelea, când femeile brodau sau croşetau, vorbeau şi râdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură, răsfoia câte-o carte. Casa învăţătorului, “cea dintâi, tăiată adânc în coasta unei coline”, biserica “nu mai răsărită ca alte case din sat” polarizează oamenii satului. Scriitorul prezintă evenimentele tradiţionale: nunţi, botezuri, înmormântări, slujbe religioase duminicale, sărbătorile Crăciunului şi pregătirea acestuia, cântatul colindelor.

Pe celălalt plan se desfăşoară existenţa familiilor de cărturari, care se păstrează oarecum izolată, din “orgoliu de castă” (G. Călinescu).

Învăţătorul Herdelea este mereu ameninţat de grijile familiei, de măritatul fetelor, de afirmarea ca gazetar al lui Titu, de autorităţi, de teama să nu-şi piardă casa, construită pe pământul preotului Belciug; este din ce în ce mai resemnat, copleşit de iluzii spulberate, de compromisuri se i-au călcat pe inimă. “Duelul” dintre învăţătorul Herdelea şi popa Belciug, interesele şi certurile mărunte dramatizate, existenţa cotidiană, ca şi evenimentele tradiţionale fac din “Ion” o autentică monografie a satului ardelenesc.

Romanul are un caracter epopeic, prin senzaţia atât de plină a vieţii, “glasurile se amestecă şi se confundă în zgomotul inimii” (N. Manolescu). În Ion, personajul principal al romanului, G. Călinescu vede “un exponent, un erou de epopee, care trece prin criza aşezării la casa lui”.

În ceea ce priveşte stilul, Eugen Lovinescu sesiza particularitatea de esenţă a scrisului lui Rebreanu: “Formula lui “Ion” este îngrămădirea unui fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început şi fără sfârşit, fără o necesitate apreciabilă, fără finalitate.[…] formulă realizată rar în toate literaturile şi pentru prima dată la noi”.

Prin romanul “Ion”, Liviu Rebreanu a dat literaturii române întâia creaţie epică de mari dimensiuni în care se simte pulsaţia vieţii, scriitorul dovedind că are vocaţia construcţiilor monumentale.

Tudor Vianu aprecia romanul pentru intuiţia psihologică sigură, pentru pasiunile trăite, având o măreţie reprezentativă, iar pe Rebreanu îl consideră “un poet al Ardealului” (T. Vianu – Scriitori români).