HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU CONCERT DIN MUZICA DE BACH



Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu situate sub semnul colaborării la revista “Viaţa românească”, se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacţii ale sufletului feminin. Scrieri precum Ape adânci, Femeia în faţa oglinzii sunt realizate predominant dintr-o perspectivă subiectivă care se apropie de o minuţioasă notare a senzaţiilor. Participarea scriitoarei la şedinţele cenaclului “Sburătorul”, căruia îi şi dedică de altfel primele ei romane, îi influenţează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observaţie.

Investigaţia psihologică şi fiziologică se adânceşte în romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Rădăcini şi se întregeşte cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul “Sburătorului”, E. Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluţiei necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei româneşti.

Opera scriitoarei ilustrează şi un alt principiu lovinescian, acela al inspiraţiei citadine. Marele oraş este mediul în care evoluează cu naturaleţe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. “Cetatea vie”, cum numeşte Bucureştii Mini, personajul romanului Fecioarele despletite, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspiraţie sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru de viaţă.

Romanele Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns şi Rădăcini, alcătuiesc ciclul Hallipilor numit astfel după familia ai cărei reprezentanţi se află în centrul acţiunii care cuprinde şi alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interese precum Rim, Drăgănescu sau Maxenţiu.

Deşi iniţial nu au fost proiectate ca un ciclu, cele patru romane au fost realizate unitar, formând ceea ce se numeşte “o cronică de familie” (a doua din literatura română după “Romanul Comăneştenilor” de D. Zamfirescu), comparabilă cu celelalte cronici scrise de Emile Zola (“Les Rougon Maquart”), Galsworthy (Forsyte-Saga), Roger Martin du Gard (Les Thibault) H. Papadat-Bengescu foloseşte, ca şi aceştia, formula romanească tipică: mai multe romane ce pot avea existenţă de sine-stătătoare, în care câteva generaţii ale unei familii sunt proiectate pe un cadru social-istoric, luminându-se succesiv diferitele grupuri, preluând şi urmărind evoluţia unor personaje. Originalitatea autoarei române constă în importanţa acordată laturii psihologice, folosind modalităţi artistice specifice şi înscriindu-se astfel în preocupări europene moderne, contemporane ei.

Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipa sunt în majoritate îmbogăţiţi de dată recentă care îşi pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, subiecte balzaciene, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă şi a pătrunde în societatea înaltă. Acest snobism, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada Razu şi Coca-Aimée .

Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotească, a acestei lumi pe care o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe modalităţi narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel prezentarea evenimentelor şi a personajelor de către narator alternează cu introspecţia (analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuşi) şi cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii. Apar şi personajele-reflectori, Mini şi Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente şi personaje, cititorul află despre situaţia din familia Rim sau despre cauza suferinţei Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini şi Nory iau ele însele cunoştinţă de aceste lucruri.

Nu vom întâlni acţiuni propriu-zise în romanele H. P. Bengescu ci mai mult colportarea noutăţilor mondene, comentarii, analize.

Tipurile clasice reprezentând generalitatea sunt înlocuite în bună parte prin “cazuri”, excepţii la limita anormalităţii.

Boala ocupă programatic un loc important în opera scriitoarei. Ea are un înţeles propriu dar şi figurat: o clasă în declin, prea repede epuizată, minată din interior de propria-i ereditate socială şi biologică. Grupurile luminate succesiv în roman se destramă: mariajul frumoasei Lenora cu Doru Hallipa, logodna fetei ei, Elena, cu prinţul Maxenţiu (Fecioarele despletite), apoi cele trei triunghiuri familiale din “Concert de muzică de Bach ”, ca şi cel din “Drumul ascuns” (Lenora – Walter – Coca Aimée), Germenii destrucţiei (bastardele Sia şi Mika – Lé, boemul Lică Trubadurul) aparţin unui trecut pe care toţi îl vor uitat. De altfel, aproape fiecare personaj are un secret infamant şi este ridicol în efortul de a păstra aparenţele de moralitate şi rafinament. Sunt nişte însinguraţi care sub mască ascund “drumuri ascunse” unitatea familiei fiind dată de convenţiile mondene, – “murdăriile lustruite” – cum le numeşte George Călinescu.

Snobismul, reflex al parvenirii, presupune mimarea până la exces a rafinamentului nobiliar. Elena, de exemplu, îşi organizează timpul: “O zi pe săptămână pentru audiţii muzicale. O seară pentru dineuri obligatorii. Una pentru mesele obligatorii. Una pentru mesele de familie şi o altă zi pentru a răspunde obligatoriilor din afară”. Ada, burgheză bogată, cumpără un titlu nobiliar (prin căsătoria cu prinţul Maxenţiu) şi are alte preocupări: hipodrom, profesor de echitaţie acasă, dans, sport, plimbări la şosea. Muzica este considerată culme a rafinamentului. Concertul organizat în salonul Elenei cu participarea excepţională a muzicianului Marcian este un simbol al alianţei moderne şi pretext românesc.

Muzica este nu numai un pretext românesc dar şi modalitate de structurare a materialului epic atât la nivelul secvenţelor mari cât şi la nivelul microsecvenţelor. Viziunea romanească de ansamblu, are aspect muzical: o orchestraţie complexă cu reluarea motivelor, cadrilul cuplurilor, redistribuirea în perechi. Chiar şi stilul prezentării personajelor are o tonalitate specifică, sugestivă: grotească pentru Rim, rece pentru Elena, năvalnică pentru Leonora etc.

Şi frazele sunt muzicale sau nu în funcţie de ceea ce exprimă: epitete dublate, dezvoltări mai ample contrapunctate de enunţuri simple şi scurte, reluări, sufixe adjectivale cu sugestie onomatopeică.

În locul construcţiei epice dense, rotunde (în genul lui Rebreanu) H. P. Bengescu foloseşte tehnica montajului discontinuu, o orchestrare a monologurilor interioare într-o paradă de travestiri morale ale personajelor, cu mişcare epică minimă.

Concert din muzică de Bach, unul dintre cele mai realizate din ciclu şi din întreaga creaţie a autoarei, urmăreşte alternativ mai multe destine: în familia Rim pătrunde, ca un element dizolvant, Sia, fiica naturală a doctoriţei Lina Rim cu boemul Lică Trubadurul (poreclele au un rol important în roman).

Aventura doctorului Rim şi apoi a gemenilor Hallipa cu Sia se sfârşeşte cu moartea acesteia din urmă. Sunt urmărite în acelaşi timp sforţările de a parveni ale Adei Razu, numită “făinăreasa”, întrucât tatăl ei se îmbogăţise din negoţul cu făină. Căsătorită cu muribundul prinţ Maxenţiu pentru titlul lui şi cucerită de farmecul lui Lică Trubadurul, Ada îl va aduce pe acesta în casă sub pretextul de a se ocupa de cai, în fond pentru a-l înlocui pe Maxenţiu după moartea acestuia într-un sanatoriu din Elveţia. În sfârşit, în roman sunt descrise pregătirile făcute de Elena Drăgănescu pentru Concertul din muzică de Bach organizat în salonul său, precum şi începutul iubirii dintre ea şi muzicianul Victor Marcian. Acest concert constituie punctul culminant al romanului. Pentru snobii din carte, audierea concertului nu reprezintă un eveniment muzical, ci unul monden, deoarece salonul Elenei Drăgănescu se bucură printre ei de o bună reputaţie. Amânat de mai multe ori, concertul este precedat de înmormântarea Siei, la care participă toate personajele romanului, fiecare fiind preocupat de problemele sale.

În primele 9 capitole ale romanului, Elena este o prezenţă indirectă, dar dominatoare prin insistenţa şi interesul cu care numele ei revine în gândurile şi conversaţia lui Mini, Nory şi ale “bunei Lina”. “Are faţa calmă cu părul negru dat în sus”, stăpâna casei are o frumuseţe mai accentuată ca şi caracterul, este protocolară şi rigidă în felul ei. Elena Drăgănescu e prin natură şi educaţie o aristocrată cu gusturi fine marcate de snobism, o fiinţă distinsă şi rece, convenţională şi autoritară nu numai în relaţiile cu prietenii şi cunoscuţii, ci şi faţă de unii membri ai familiei. Caracter perfect echilibrat, de o corectitudine minuţioasă, figură corneliană, roasă de secrete ambiţii şi afişate ambiţii artistice, Elena pare multă vreme un personaj linear, imperturbabil, cu o sensibilitate monovalentă, aservită unei singure pasiuni, muzica. Dragostea ei discretă şi nestăpânită pentru pianistul Victor Marcian, deşi nemotivată în ordinea caracterului, nu trebuie să surprindă, pentru că tot muzica e aceea care înlesneşte această apropiere. În sufletul tulburat al acestei femei glaciale, dragostea şi muzica se confundă, se intercondiţionează. Sub impulsul fascinaţiei pe care o simte faţă de Marcian, omul şi artistul, întreaga fiinţă a Elenei se modifică fundamental.