George Bavovia: Plumb



A apărut în fruntea volumului Plumb în 1916. Este considerată o capodoperă a creaţiei bacoviene şi o culme a simbolusmului românesc.

Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic în care poetul exprimă o stare sufletească disperată, lipsită de orice speranţă. Poezia este alcătuită din 2 catrene, care corespund celor 2 planuri ale realităţii: realitatea exterioară, alcătuită din cimitir, cavoul, simboluri ale unei univers rece, ostil, care îl împinge pe poet la izolare şi disperare şi realitatea interioară, sufletească, deprimantă pentru care nici iubirea invocată cu disperare nu este o şansă de salvare.

În poezie există un motiv esenţial: moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau adânc, cavou, coroane, era frig, era vânt. Celelalte motive – amorul, tristeţea, singurătatea – sunt secundare, dar ajută la reliefarea ideii esenţiale de alunecare inevitabilă spre moarte, neant.

Cuvântul-cheie al poeziei este plumb, care are valoare de simbol, repetiţie şi epitet. În exprimarea sicriele de plumb sugerează nemişcare, încremenire; amorul de plumb sugerează o senzaţie de rece, de insensibil; şi-i atârnau aripele de plumb sugerează căderea, imposibilitatea zborului şi a salvării.

Prima strofă defineşte un univers rece, străin, în care poetul trăieşte sentimentul singurătăţii tragice:

Dormeau adânc sicriile de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt –

Stam singur în cavou… şi era vânt…

Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Strofa a doua defineşte realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta doarme întors cu faţa spre moarte. Aripile de plumb sugerează căderea surdă şi grea, din care poetul nu se mai poate înălţa; căderea în moarte este inevitabilă, şi nici măcar iubirea invocată cu disperare nu reprezintă o şansă de salvare:

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –

Stam singur lângă mort… şi era frig…

Şi-i atârnau aripile de plumb.

La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizează ideea de alunecare spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugerează persistenţa atmosferei deprimate. Repetiţia conjuncţiei şi amplifică atmosfera macambră: Şi flori de plumb şi funerar vestmânt – / …şi era vânt… / Şi scârţâiau coroanele… şi-am început să-l strig… şi era frig… şi-i atârnau aripile de plumb…. Epitetele adânc, întors, funerar, singur contribuie la realizarea unei nelinişti metafizice. Frecvenţa consoanelor m, b, v, l, a diftongului au şi a triftongului eau sugerează foarte bine plânsetul, vaietzul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La nivelul prozodic se constată folosirea iambului alternând ci peronul şi antibracul.

Sentimentul dominant este de oboseală, de trecere inevitabilă spre moarte. Se remarcă maxima concentrare a discursului poetic.