De ce-aş fi trist de Tudor Arghezi



În ultima etapă a liricii argheziene configuraţia sufletească a poetului este acceaşi ca mai înainte. Frământarea, necontenita ciocnire de atitudini contradictorii îşi găsesc reflectarea în egală măsură în creaţiile din ultimele volume de versuri ale poetului. Asistăm la o luptă între inepuizabilele resurse sufleteşti mereu împrospătate şi sentimentul că vârsta înaintată îl duce, inevitabil, spre un final al propriei existenţe. Neputinţa de a învinge legile naturii îi crează adeseori poetului stări sufleteşti depresive. De cele mai multe ori însă în poezii din ciclul Ritmuri domină sentimentul satisfacţiei împlinirilor.

Astfel, în poezia De ce-aş fi trist, T. Arghezi parcă vrea să cuprindă, în sufletul lui, toate lucrurile oferite de viaţă şi de natură. De aceea întrebarea “De ce-aş fi trist?”, care se repetă de trei ori la început de strofe, îl chinuie obsesiv pe poet, găsindu-şi singur, în cele din urmă, un răspuns sau mai degrabă o consolare în elementele naturii şi ale vieţii din jur. De ce-aş fi trist? că toamna târzie mi-e frumoasă? Poetul este conştient că vârsta la care a ajuns “toamna târzie” îi este frumoasă şi liniştită, că a cunoscut lucrurile vieţii şi ale împlinirilor: “Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă”, casa îi este frumoasă şi îndestulată: “Fereastra-mi este plină/ De iederi împletite cu vine de glicine./ Beteala şi-o desface la mine şi mi-o lasă./ Când soarele rămâne să-l găzduiesc în casă/ O prospeţime nouă surâde şi învie/ Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie”.

Mediul în care trăieşte l-a îmbiat la viaţă, i-a dat speranţe în viitor. “De ce-aş fi trist? că pacea duioasă şi blajină/ Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină?/ E un surâs şi-n vraful de cărţi, să mă alinte./ Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte ./ Văd frunză ca  scoboară din ramuri câte una./ Le ruginise bruma ,/ Le argintase luna ./ Aud şi gânguritul de dragoste cu jele./ Oprit cu porumbeii pe coama casei mele”.

Şi totuşi, poetul se simte singur, singurătatea “doarme culcată-n somn” alături de el, “De-alungul, între pături”.

Finalul poeziei sugerează adevărata realitate morală a poetului, teama de moarte: “De ce-aş fi trist? că nu ştiu mai bine să frământ/ Cu sunet de vioară urciorul de pământ? / Nu mi-e clădită casa de şiţă  peste Trotuş ,/ În pajiştea cu crânguri? De ce-aş fi trist? Şi totuşi…”

Sensul grav al poeziei este reliefat şi de faptul stilistic, foarte semnificativ, poetul încheind fiecare vers printr-un punct. Versurile astfel concepute imprimă o tonalitate gravă, corespunzătoare sentimentului dominant din poezie.

Întâlnim în poezie, epitete “toamna târzie”, metafore ”pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori”, comparaţii “coşuri cu flori, ca de mireasă”, personificări “soarele rămâne să-l găzduiesc în casă”, “e un surâs  şi-n vrafuri de cărţi”, interogaţii retorice ”De ce-aş fi trist? eşti tot aici cu mine şi tot cu mine-închis?”, repetiţii: “De ce-aş fi trist?”.