Bacovia Lacustra: Poezia



De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând…

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

In spate mă izbeşte-un val –

Tresar prin somn, şi mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc …

Şi simt cum de atâta ploaie

Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nipţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând…

Sunt singur şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

Poezia Lacustră este o reverie temporală. Elementul fundamental este apa, simbol al disoluţiei totale.

Criticul literar Dana Dumitru consideră că în această poezia există o deplasare de la realitate spre vis, dar visul nu are o valoare compensatoare, ci îl întoarce pe poet ci faţa tot spre realitatea tragică în care trăieşte.

Sentimentul fundamental este cel al însingurării tragice. Singur în univers, poetul intuieşte ploaia, ca plânsul materiei însăşi:

De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând…

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

Cât de singur poate fi poetul, rupt de semenii săi, de realitatea în care trăieşte, încât să se întoarcă în gând în preisorie, în afara societăţii, a civilizaţiei, a istoriei. Teama omului primitiv de fiarele sălbatice este înlocuită de teama omului modern în faţa morţii. Brusc, în noapte, poetul conştientizează ameninţarea morţii:

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

In spate mă izbeşte-un val –

Tresar prin somn, şi mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

În strofa următoare poetul creează senzaţia unei suspendări temporale şi a rătăcirii într-un gol primordial:

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc …

Sentimentul dezagregării totale este exprimat în următoarele versuri:

Şi simt cum de atâta ploaie

Piloţii grei se prăbuşesc.

Ultima strofă exprimă acelaşi plâns cosmic al materiei. Versul tot tresărind, tot aşteptând, realizat prin verbe la gerunziu, exprimă persistenţa chinului, al aşteptării:

De-atâtea nipţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând…

Sunt singur şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

Verbele la gerunziu contribuie la realizarea unei nelinişti metafizice şi rimează –nu întâmplător– cu substantivul gând. Acest substantiv sugerează consţientizarea condiţiei tragice a omului.

Întreaga poezi exprimă o nelinişte metafizică, generată de sentimentul morţii inevitabile. Esenţa o reprezintă viaţa ameninţată de moarte. Există în această poezie două realităţi, care se suprapun: realitatea exterioară, deprimantă, care obligă la izolare şi deprimare, disperare şi realitatea interioară, la fel de apăsătoare, care nu găseşte nici o şansă de salvare. Există apoi o alternare a planurilor material şi spiritual, trecerea din unul în celălalt, făcându-se printr-un impuls inconştient.