Octavian Goga: Oltul



Considerată capodoperă a creaţiei în versuri a lui Goga, poezia Oltul reflectă sinteza universului artistic al acestui poet, capacitatea artistică plenară a cântăreţului “pătimirii noastre”. În această poezie se realizează o adevărată osmoză între om şi natură, natura fiind structural integrată în viaţa oamenilor din Ardeal, participînd direct la existenţa istorică a poporului asuprit în acele vremuri în Transilvania. Poezia a apărut mai întâi în revista “Luceafărul”, la Budapesta. Este foarte semnificativă mărturisirea făcută de Goga în “Fragmente autobiografice”, în care spune că poezia a fost scrisă înainte de a fi văzut vreodată râul Olt. Mai târziu, peste câţiva ani, trecînd munţii şi stînd o lună la Călimăneşti, unde îşi pregătea volumul “Ne cheamă pământul”, poetul afirmă că vede pentru întâia oară Oltul: “În iarna aceea amsimţit că e un trecut românesc, care mai vorbeşte de poveştile lui şi că sunt realmente în faţa tainei de familie, a misterului de leagăn al acestui popor. Atunci am verificat această poezie, silabă cu silabă, atunci vă pot spune că mi s-a părut că am înţeles-o mai tare şi că simţeam că vine de foarte departe”.

Metaforic, Oltul semnifică fiinţa noastră naţională, vechimea ei, câmpia îmbrăţişată de ape, tăinuita jale, cântec şi dor; erou mitic, cu potenţe uriaşe izvorâte din amară durere, din lacrimi, nădejde şi deznădejde, Oltul e solidar cu cei asupriţi. Legătura această, statornică, durabilă, profund umană, este afectivă.

Oltul apare în chip simbolic, ca un Făt Frumos din poveste, a cărui soartă, din vechime, este înfăţişată insolubil cu aceea a românilor din Transilvania. Trecutul Oltului, împletit cu istoria poporului român, aminteşte de vremurile de demult “mai mari la suflet”, când, “un moşneag” de azi era “haiduc şi urla tăriilor amarul unei mânii înfricoşate”. Oltul a fost martorul luptei sociale şi naţionale a maselor populare româneşti asuprite. “Visul neîmplinit”, al unităţii naţionale, transmis din generaţie în generaţie, este mai pregnant formulat în Oltul decât în celelalte poezii. Oltul devine un simbol al acestor aspiraţii, este purtătorul milenar al setei pentru o existenţă mai dreaptă a ardelenilor Aducînd, în “cetăţuia lui de apă”, “comoara lacrimilor noastre”, “cântecele noastre toate”, Oltul ascunde: “Durerea unui neam ce-aşteaptă / Demult o dreaptă  sărbăroare”.

Părtaş al luptelor pentru dreptate, Oltul i-a însoţit adeseori pe răsculaţi întocmai ca un haiduc: “Tu, frate plânsetelor noastre, / Şi răzvrătirii noastre, frate, / Urlai tăriilor amarul / Mâniei tale-nfricoşate”. Oltul poartă în inda-i “gânditoare” o viziune sacră din partea “tovarăşilor lui buni”, “de  a-i răzbuna”, dacă s-ar “prăpădi” cu toţii”, ducîndu-i în altă ţară: “Să verşi păgân potop de apă / Pe serul holdelor de aur; / Să piară glia care poartă / Înstrăinatul nost’ tezaur; /ţărâna trupurilor noastre / S-o scurui de unde ne-ngroapă / Şi să-ţi aduni apele toate- / Să ne mutăm în altă ţară!”.

Poezia este gândită în perpectiva antitezei dintre măteţia acelor vremi glorioase din care n-au mai rămas decât unele frământuri, pe de o parte, şi prezentul îngenunchiat, pe de altă parte: “Neputiincioşi pari şi tu aztăzi- / Te-a-ncins cu lanţuri împăratul / Cu unda ta strivită, gemen / Şi noi, tovarăşii tăi buni”. Fiind concepută ca un dialog între poet şi Olt, în poezie nu apare însă decât alocuţiunea poetului, care se manifestă de fapt ca un vorbitor anonim, identificat cu poporul însuşi. Întreaga creaţie este structurată pe existenţa celor doi poli poetici, Oltul şi noi, în jurul cărora gravitează toată atmosfera poeziei, precum şi mijloacele ei de expresie mai semnificative. Poetul, poporul şi fluviul se confundă, de veacuri, cu existenţa şi destinul lor, în aceeaşi zonă etică şi condiţii istorice comune. În poezie, Oltul este prezentat în patru ipostaze diferite, fiind invocat prin vocative — “Bătrânul Olt”, “Oltule”; prin apelative ce înlucuiesc numele propriu — “moşnege” —, “frăţâne”; prin pronumele personal la persoana a II-a singular — “tu”, precum şi printr-o apoziţie dezvoltată — “Drumeţ bătut de gânduri multe”. Invocaţia insistentă a Oltului naşte imaginea unei fiiţe puternice, dominante, de la care poporul întreg aşteaptă izbăvirea din robia socială şi politică atât de apăsătoare şi veche. Forţa de nebiruit a Oltului este sugerată şi de unele expresii, ca “grumaz de apă, cetătuia ta de ape, sânul tău, păgân potop de ape etc. Unele verbe, care denumesc acţiunile Oltului, consolidează imaginea atotputerniciei lui, dezvăluind forţa de cuprindere a fluviului: “îmbrăţişîndu-ne câmpia, în cetăţuia ta de ape… dorm cântecele noastre, fierbe tăinuita jale, duce unda-ţi… durerea unui neam”. Tăria fluviului mai este exprimată şi prin verbele: “urlai”, strigarea ta, “frângeai”, zâgazul “să verşi” potop.

Personificarea Oltului conferă fluviului atribute umane, înfăţişindu-l mai intim, mai prietenos. În această ipostază, Oltul este denumit: haiduc, moşneag, frate plânsetelor noastre, răzvrătirii noastre frate, strigarea ta de tată, frăţine, toate aceste apelative sugerând ideea “relaţiilor de familie” între poet şi fluviu, relaţiile “de sânge” care circulau prin trupurile amândoura.

Ca şi în alte poezii, Goga foloseşte un limbaj metaforic abundent, care măreşte considerabil forţa evocatoare a imaginilor. Astfel, poetul se exprimă “Mărită fie dimineaţa / Ce-a săvârşit a noastră nuntă? / — Bătrîne Olt, cu buza arsă / Îţi sărutăm unda căruntă “; “În cetăţuia ta de apă”; “A visurilor sfărimate”, “Tu împleteşti în curcubeie / Comoara lacrimilor noastre” etc.

Unitatea de destin a românilor şi a Oltului, învederată îndeosebi prin “nunta”, care devine simbolul central al poemului, un fel de mit al legăturilor străvechi între pământ şi neamul românesc, jalea profundă, care este infuzată întregii poezii, şi mitul nunţii conferă versurilor adâncimi insondabile.

Într-un fel, pe această linie tematică, O. Goga face trecerea de la poezia romantică a lui Eminescu la poezia “misterului” a lui L. Blaga.