Mihai Eminescu: Sara pe deal



Pulbicată în Covorbiri literare din 1 iulie 1885, Sara pe deal a fost compusă la Viena, în 1871, finizată în 1872 şi incorporată în postuma Eco, forma ultimă a poemului Ondina. Dragostea dă poetului o sensibilitate sporită pentru lucrurile din jurul său. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tânărului abia ieşit din adolescenţă care aspiră spre ideal. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine, el îşi imaginează – încinţa experienţei – poveste iubirii, pe care o trăieşte ca pe o dorinţă aprinsă şi statornică. În viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire în care fiinţele descoperă armonia sufletelor şi frumuseţea universului este reper de valoare supremă, echivalent vu valoarea vieţii înseşi: “Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată ?”, idee ce poate fi comparată cu aceea din Luceafărul: “Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire” sau din Pe lângă plopii fără soţ: “O oră să fi fost amici / Să ne iubim cu dor / S-ascult de glasul guiei mici / O oră şi să mor”.

Compoziţional poezia este o idilă cu puternice note de pastel, prin care se realizează un deplin echilibru între planul erotic şi planul naturii. Organizarea ei compoziţională urmăreşte să sugereze raportul de consoană dintre cele două realităţi,  prin încadrarea stării de suflet în starea naturii. Pentru aceasta, poetul insistă mai întâi asupra planului descriptiv, precum pănitor în ultimele patru strofe, cu doar patru versuri aparţinând celuilalt plan, apoi în ultimele două strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refăcând un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.

De la început Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii şi locul obiectelor în spaţiu. Imaginile au o sigurozitate realistă, sunt uşor de recunoscut şi de reconstruit. Imaginile sunt vizuale (cu alternanţe de umbră şi lumină urmărind mişcarea naturii dinspre amurg spre noapte) şi auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusă, contribuie în mod paradoxal, la accentuarea crescândă a tăcerii generale. Ele sunt melodioase şi melancolice: “buciumul sună cu jale”, “apele plâng”, “fluierele murmură-n stână” ; familiare “scârţâie-n vânt cumpăna de la fântâna”, “toaca răsună mai tare”, sau difuze: “cloputul umple cu glasul lui sara” alcătuind un strat sonor secundar, ca o muzică discretă a naturii.

Spaţiul poetic devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii care particularizează excesiv, dar nici abstract, valabil oriunde şi oricând. Priveliştea care rezultă are o linie romantică domoală, cu turme care urcă dealul, cu oamenii care vin de la coasă, cu sate pitite în vale. Totul e domestic şi pastoral, cu un aer de vechime nealterată. În această atmosferă, poetul, patentează un sentiment, sugerînd paralelismul psihic (om‑natură) realizat poetic printr-o subtilă trecere a valorilor metaforice dintr-u plan în celălalt. Astfel, în strofa întâi, jalea buciumului şi plânsetul apelor sunt stări în care se reflectă de fapt trăirile sufleteşti ale fetei care aşteaptă: “Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”. Tot aşa epitetele din versul: “luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară” pot fi atribuite ochilor care privesc cu dor: “Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”, iar metafora “stelele nasc umezi pe bolta senină reprezintă echivalentul astral al lacrimilor care apar fără voie şi se sfărâmă cu straluciri diamantice între genele fiinţei copleşite de tensiune “Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”. Spectacolul general al naturii e creat ca să susţină prin efectele lui de rezonanţă afectivă, izbucnirea de nestăpânit a dorului. Versul declamatic care notează momentul: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”, are dublu rol: închide planul naturii şi concentrează poemul până la sfârşit în jurul poveştii de dragoste. Se reia astfel jocul iniţiatic: “Lângă salcâm stă‑vom noi noaptea întreagă / Ore întregi spuneţi voi cât îmi este dragă! // Ne-am răzâma capetele-unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm”.

Este scrisă un vis în care îndrogăstiţii, îmbătaţi de farmec, adorm, rezemaţi unul de celălalt, se contopesc în natură şi refac, prin pereche, unitatea primordială a mitului.

Întrebarea finală: “Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată”, a fericirii şi a nostalgiei totodată, înaltăproblematica poemului într-un plan dramatic profund, relevând aspiraţia omului spre ideal şi neputinţa de a-l atinge.

Poezia este scrisă în metru clasic, cu versuri de 12 silabe constând dintr-un coriamb (troheu-iamb), doi dactili şi un troheu [ \ – – \ | \ – – | \ – – | \ – ] precum şi o cezură care separă coriambul de restul versului şi-l individualizează.