Mihai Eminescu: Dorinţa



Poezia a apărut în Convorbiri literare la 1 septembrie, 1876. Prin atmosferă, tonalitate, sentimente, poezia aparţine primei perioade de creaţie, primei etape a liricii erotice.

Poezia respectă momentele semnificative, specifice poeziilor erotice de tinereţe. Sentimentul dominant este dorinţa, materializată numai pe planul posibilului, al ipoteticului.

Verbele la viitor şedea-vei, or să-ţi cadă sugerează faptul că iubirea nu este o realitate ci o aspiraţie spre împlinire.

Prima strofă fixează cadrul natural şi cuprinde chemarea iubitei în mijlocul naturii:

Vin-o-n codru la izvorul,

Care tremură pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

Verbul la imperativ vin-o exprimă intensitatea chemării, a dorinţei.

Cadrul naural se constituie numai din trei elemente, dar sugestive: izvorul care tremură pe prund (personificare), prispa cea de brazde (metaforă), crengi plecate (metonimie).

În următoarele trei strofe poetul exprimă aşteptarea înfrigurată a iubitei, întâlnirea şi jocul erotic:

Fruntea albă cu părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci…

Începând cu strofa a doua se remarcă o succesiune de verbe la viitor şi la conjunctiv prin care jocul erotic este proiectat în planul posibilului, al aspiraţiei.

Tot prin aceste verbe se reconstituie un ritual al intimităţii.

Strofa următoare prezintă cufundarea într-o stare de reverie, de vis:

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt.

Singuratece izvoare,

Blânda batere de vânt.

Se remarcă în această strofă legătura strânsă dintre sentimentul iubirii şi sentimentul naturii.

Eminescu foloseşte epitete puţine, dar sugestive: blânda batere de vânt, vis ferice, singuratice izvoare (epitete tipic eminesciene).

Ultima strofă cuprinde desprinderea de realitate, când eul poetic trăieşte sentimentul împlinirii prin iubire. ŞI în această strofă este prezentă consonanţa (acordul) dintre starea sufletească a poetului şi natura:

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.

Interferenţa planului uman cu cel natural se realizează printr-o personificare cu valoare de metaforă: adormind de armonia / codrului bătut de gânduri.

Codrul bătut de gânduri introduce o notă meditativă, reflexivă, astfel codrul pare o fiinţă, care meditează asupra poveştii de iubire.

Ultima strofă sugerează veşnicia naturii şi dorinţa omului de a găsi o cale de acces în eternitate, prin contemplaţie, prin trăirea sentimentului de iubire, în strânsă legătură cu sentimentul naturii.

Lexicul poetic este alcătuit din cuvinte şi expresii obişnuite. Exprimarea poetică se caracterizează prin naturaleţe şi simplitate.

Ritmul este trohaic, iar măsura de 7-8 silabe.