Mihai Emiescu: Glossă



Glossă este o poezie filozofică în care Mihai Eminescu propune un cod etic al omului superior, alcătuit pe baza cunoaşterii lumii, a autocunoaşterii şi a experienţei filozofice.

Cugetarea filozfică  şi sfaturile poetului sunt exprimate printr-o poezie cu formă fixă, pretenţioasă, glossa (este alcătuită dintr-un număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofă; începând cu strofa a doua fiecare strofă comentează un vers din prima strofă, reluând ca o concluzie a strofei respetcive; glossa se încheie cu reluarea în ordine inversă a versurilor din prima strofă).

Ideea esenţială a poeziei este că omul superior trebuie să se ridice asupra condiţiei umane obişnuite, să se detaşeze de frământările vieţii a oamenilor obişnuiţi.

Prima strofă, strofa-temă a poeziei, cuprinde exprimarea concisă, aforistică, a unor adevăruri general valabile:

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate.

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

Cu strofa a doua începe comentarea fiecărui vers din strofa-temă, constituindu-se treptat un ansamblu de reguli şi sfaturi de provenienţă stoică.

Singurul lucru folositor în viaţă este cunoaşterea de sine, idee preluată din concepţia filozofului Socrate:

Tu aşează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine.

Omul nu trebuie să se lase atras de zgomotele deşarte ale vieţii, de iluzia fericirii, care este trecătoare ci trebuie să se bazeze pe propria sa raţiune, lucidă, pe recea cumpăn-a gândirii.

Începând cu strofa a patra poetul introduce motivul lumii ca teatru, motiv larg răspândit în filozofia mitică indiană, dar preluat de la cugetătorul suedez Oxenstierna; omul nu trebuie să se lase angranat în spectacolul vieţii, el nu trebuie să se amestece în frământările celorlalţi:

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul şi pe patru,

Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

Şi de plânge, de se ceartă,

Tu în colţ petreci în tine

Şi-nţelegi din a lor artă

Ce e rău şi ce e bine.

În strofa următoare poetul valorifică o idee preluată din filozofia lui Schopenhauer, portivit căreia singura formă concretă a vieţii omeneşti este prezentul pentru că trecutul e greu de reconstituit şi viitorul greu de prevăzut:

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate.

Poetul introduce şi motivul vanitas vanitatum, insistând asupra ideii că spectacolul vieţii este acelaşi dealungul generaţiilor:

Alte măşti, aceeaşi piesă,

Alte guri, aceeaşi gamă.

Începând cu strofa a şasea se amplifică elementele de satiră; poetul vizând proasta alcătuire a lumii în care răsplata este în raport invers proporţional cu meritul:

Nu spera când vezi mişei

La izbândă făcând punte,

Te-ar întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte.

Viaţa întinde capcane, încercând să atragă oamenii:

Ca un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momeşte în vârteje.

Poetul insistă asupra singurei conduite posibile: retragerea de pe scena vieţii şi transformarea într-un spectator detaşat, rece şi ironic.

Ultima strofă reia versul cu care se termină strofa precedentă:

Tu rămâi la toate rece

Se scoate astfel în evidenţă şi mai mult singura posibilitate de salvare a omului, atitudinea rece, fără iluzii în faţa vieţii; aceasta este unicul drum, care ne scuteşte de suferinţe.

Poezia se remarcă prin claritatea ideilor şi simplitatea exprimării poetice. Remarcăm şi în această creaţie capacitatea poetului de a plasticiza idei abstracte; astfel forţa raţiunii este concretizată printr-o cumpănă sensibilă la cea mai mică schimbare; vitorul şi trecutul sunt a filei două feţe, deasemenea poetul foloseşte un şir de antiteze: rău-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-trecător.

Poetul creează un ontrast puternic între răutate, minciună, ură, ce caracterizează viaţa oamenilor obişnuiţi şi raţiune, luciditate, detaşare, ironie, ce caracterizează condiţia omului superior.

Criticul literar Dumitru Popovici, făcând o comparaţie între Luceafărul şi Glossă, considera, că autorul Glossei este un Hyperion condamnat să rămână în societate şi să-şi determine poziţia în copmplexul raporturilor sociale.