Lucian Blaga: Paradis în destrămare



Portarul înaripat mai ţine întins

un cotor de spadă fără de flăcări.

Nu se luptă cu nimeni,

dar se simte învins.

Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor

serafimi cu părul nins

însetează după adevăr,

dar apele din fântâni

refuză găleţile lor.

Arând fără îndemn

cu pluguri de lemn

arhanghelii se plâng

de greutatea aripelor.

Trece printre sori vecini

porumbelul sfântului duh,

cu pliscul stinge cele din urmă lumini.

Noaptea îngerii goi

zgribulind se culcă în fân:

vai mie, vai ţie,

păianjeni mulţi au umplut apa vie,

odată vor putrezi şi îngerii sub glie,

ţărâna va seca poveştile

din trupul trist.

Poezia face parte din volumul Laudă somnului(1929), volum, care se impune printr-o originalitate incontestabilă. Poezia aparţinând acestui volum prezintă un univers în destrămare cufundat într-o stare hipnotică. Imaginea acestui univers în destrămare este surprins foarte bine în versuri:

pretutindeni e o tristeţe, e o negare, e un sfârşit

Poetul tratează într-o manieră personală o serie de mituri biblice, în acest sens este semnificativă mărturisirea sa: E adevărat că în poezia mea sunt frecvente şi motive mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez în chipul cel mai liber, ca mijloace de expresie poetică. Motivele nu sunt tratate dogmatic. Le folosesc în sens totdeauna creator, liber, le modific şi le amplific după necesităţi. Născocesc motive mitice la fiece pas fiindcă fără o gândire mitică nu ia fiinţă, din păcate sau din fericire, nici o poezie.

Blaga prelucrează creator, liber, mitul genezei, mitul cristic, mitul învierii morţilor, mitul sfântului Ioan, mitul sfântului Gheorghe. Unul dintre miturile fundamentale este Paradisul. În concepţia poetului, după izgonirea din Paradis divinul sacru s-a retras din lume, rupându-se definitiv legătura cu omul.

Punctul de plecare este un motiv biblic: şi izgonind pe Adam l-a aşezat în preajma raiului celui din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flăcări vâlvâitoare să păzească drumul spre pomul vieţii (Facerea)

Prelucrând liber acest motiv biblic, Blaga crează imaginea unei lumi moderne, a păcatelor, a unei lumi în destrămare, din care divinul şi sacrul lipsesc cu desăvârşire. Poetul procedează la o desacralizare a simbolurilor creştine. Astfel îngerul de la poarta Paradisului numai ţine în mână decât un cotor de spadă fără de flăcări:

Portarul înaripat mai ţine întins

un cotor de spadă fără de flăcări.

Deci sabia de flăcări vâlvâitoare din Biblie devine la Blaga cotor de spadă, sugerând pierderea sacralităţii. Portarul înaripat devine un paznic inutil al unui tărâm, care şi-a pierdut atributele esenţiale. Peste tot domineşte o tristeţe metafizică, o dezolare, un sentiment al inutilităţii:

Nu se luptă cu nimeni,

dar se simte învins.

Blaga procedează la o umanizare, la o tratare în manieră profană a figuraţiei biblice. Astfel serafimi, cu părul nins însetează după adevăr; arhanghelii ară cu pluguri de lemn, plângându-se de greutatea aripelor; porumbelul sfântului duh stinge cele din urmă lumini; îngerii goi se culcă în fân, zgribulind de frig:

Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor

serafimi cu părul nins

însetează după adevăr,

dar apele din fântâni

refuză găleţile lor.

Arând fără îndemn

cu pluguri de lemn

arhanghelii se plâng

de greutatea aripelor.

Trece printre sori vecini

porumbelul sfântului duh,

cu pliscul stinge cele din urmă lumini.

Noaptea îngerii goi

zgribulind se culcă în fân

Şi în această poezie se întâlneşte simbolul fântânii, care sugerează adevăruri fundamentale, care se refuză cunoaşterea, de exemplu:

dar apele din fântâni

refuză găleţile lor.

Apa vie, care ar putea dezvălui omului taina de dincolo, refuză omului această dezvăluire şi anunţă momentul dramatic, inevitabil, când sacrul, divinul, se vor retrage definitiv din lume:

vai mie, vai ţie,

păianjeni mulţi au umplut apa vie,

odată vor putrezi şi îngerii sub glie,

ţărâna va seca poveştile

din trupul trist.

Ultima parte a poeziei exprimă moartea mitului, a fanteziei, a imaginaţiei. Sensul fundamental al poeziei este că lumea modernă, desacralizată, demitizată, nu mai înţelege glasul de sus, glasul divinităţii. Tristeţea, dizolarea sunt determinate de sentimentul retragerii divinului din lume.

Din punct de vedere stilistic poezia se remarcă plin simplitate; metaforic poetul sugerează destrămarea mitului despre Paradis, dar şi destrămarea lumii pentru că pierderea credinţei transformă lumea, pământul într-un trup trist. Sentimentul de tristeţe provine deci din conştientizarea ruperii de cosmic, de divin.

Întregul discurs liric este alcătuit din două sfere conceptuale.

Prima, alcătuită din elemente, care sugerează paradisiacul: portarul înaripat, serafimi, arhangheli, îngeri, porumbelul sfântului duh, apa vie; în cealaltă sferă conceptuală intră toate determinările care sugerează destrămarea Paradisului: cotorul de spadă fără de flăcări, părul nins, îngerii goi zgribulind, greutatea aripelor.

Invocaţia vai mie, vai ţie actualizează criza. Discursul liric se alcătuieşte, creşte din secvenţe disparate, dar care în final alcătuiesc un tot unitar, oferind imaginea lumii moderne, care a pierdut contactul cu sacrul, miticul, divinul.