Mihai Eminescu: Dorinta



‘Dorinta’ este o poezie definitorie pentru viziunea lui Eminescu asupra iubirii si a naturii. Ca specie este un mic poem pastoral, in genul idilei clasice, complicat in spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspira spre o iubire implinita, proiectand pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideala, in care gesturile se impletesc intr-un ritual al armoniei depline. Iubirea, in viziunea eminesciana este, asadar, aspiratie spre implinire.

Structural, poezia are o alcatuire epistolara, realizata cu ajutorul elementelor specifice adresarii. Astfel, aici apar: verbul la imperativ (‘vino’), verbele si pronumele la persoanele I singular si plural si aII-a singular (‘sa-ti desprind’, ‘sa-l ridic’, ‘vom fi singuri’, ‘sa alergi’). Urmarind impletirea de planuri (concret-abstract, prezent-viitor), se pot diferentia trei secvente ideatice: in prima dintre ele (de fapt strofa de debut a poeziei), asistam la chemarea in codru, iar urmatoarele trei strofe descriu ritualul erotic. Ultima secventa (strofele V si VI) proiecteza iubirea in visul in acord cu miscarea naturii.

Cuplul de indragostiti este proiectat in prim-planul unui lant de tablouri din natura. Peisajul este tipic eminescian, elementele naturii fiind simboluri ale unui erou liric ravasit de dor. Codrul si izvorul, prin asimilarea lor in spatiul eternitatii, asigura eternitate eroului. Cadrul fizic este o feerie a naturii, un loc tainic al iubirii, al visarii, realizand transferul din prezentul real, al asteptarii, intr-un timp in care se poate derula un ritual al intimitatii: ‘Adormind de armonia / Codrului batut de ganduri / Flori de tei deasupra noastra / Or sa cada randuri-randuri’. Astfel armonia cuplului intra in rezonanta cu cea a naturii.

Natura eminesciana este umanizata. Personificarea, cu valoare metaforica, (‘Codrului batut de ganduri’), reluarea motivului florii de tei, precum si sintagma din finalul poeziei – ‘randuri-randuri’ – potenteaza transferul asupra naturii a emotiei si trairilor erotice. In acelasi timp, aceste imagini poetice sunt propice melancoliei si confera textului acordurile meditatiei profunde. Alunecarea din extazul erotic in somn, ca o sugestie a prelungirii iubirii in eternitate, prin contopirea cu natura este marcata prin valentele stilistice ale verbului, frecvent folosit la viitor si conjunctiv prezent (‘sa alergi’, ‘sa cazi’, ‘sedea-vei’, ‘vom fi’).

Poezia are o naturalete a exprimarii si o limpezime cu totul exceptionale, trasaturi ce reprezinta semne ale maturitatii artistice eminesciene. Poetul nu abuzeaza de figuri de stil, dar nici nu le elimina; ele apar dintr-o mare putere de asociatie a cuvintelor, care tulbura prin noutate si efect, intrand firesc in tesatura frazelor, dand expresivitate ideii poetice.